Miorița pe care o voiam

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Un scenariu inteligent, semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

ARGOnna get some

By Iulian in Filme 14 Comments

Deja stiu unul dintre filmele care vor avea un cuvant de zis la Oscarurile de la anul. Ii zice Argo si e regizat de Ben Affleck, care nu se afla la prima abatere de acest gen in spatele camerei, responsabil fiind din aceasta postura si de excelentele The Town si Gone Baby Gone.

Cu Argo, insa, Affleck se aventureaza si mai departe, depasind granitele unei drame politiste urbane si pasind pe taramul spionajului international. In Iranul revolutiei islamice, ambasada Americii este devastata si ocupata de bastinasi furiosi, care ii iau ostatici pe membrii ei, mai putin pe 6 care se ascund in casa plenipotentiarului canadian, de unde sunt evacuati peste granita gratie unui plan absurd de ingenios, care incepe de la Langley, trece pe la Hollywood si se termina in Teheran.

Cam asta e povestea. Acum, foarte repede, micile critici pe care am sa i le aduc lui Ben Affleck. Una, pe care o stiu din alta parte, e ca s-a distribuit tot pe el in rolul desteptului CIA-ist, in conditiile in care personajul real era mai hispanic, mai corpolent si mai putin aratos. L-am vazut pe respectivul Tony Mendez intr-o poza si, intr-adevar, un Luiz Guzman mergea mai bine, daca realismul era obiectivul de capatai al filmului. Ceea ce nu e cazul. E drept, prestatia lui Affleck e mai mult onorifica si facuta din barba care ii impodobeste figura si care ascunde fie intense trairi, fie lipsa lor (mai degraba).

O critica personala la adresa lui Affleck e ca, de la jumatate incolo, incepe sa recurga la niste proptele scenaristice sablonarde, cea mai aberanta fiind urmatoarea: protagonistul primeste un ordin care contravine principiilor sale, merge sa mediteze in camera, ia o sticla de tarie, face priveghi toata noaptea, timp in care continutul sticlei scade vertiginos, pentru ca a doua zi, dimineata, sa isi urmeze principiile, foarte proaspat si energic, fara ochii impaienjeniti, spatele cazut si respiratia puturoasa care insotesc, de regula, astfel de practici introspective. Nici scena de final nu mi s-a parut vreo noutate, parca o vedeam pe cea din The Next Three Days, ca sa numesc doar cel mai recent exemplu pe care il am in cap.

Toate astea nu zdruncina, insa, impresia pe care mi-a lasat-o Argo, impresie impregnata mai ales de prima sa jumatate. Inca de la scena de debut, care reda impecabil iuresul multimii dezlantuite si panica in crescendo a reprezentantilor ambasadei, Affleck-regizorul impune un asa ritm filmului, incat nu i te mai poti sustrage, chiar si in momentele sale de scadere (vezi mai sus). Cadre, unghiuri, muzica, toate sunt strunite de Affleck cu o mana nu sigura, ci de virtuoz al regiei, cu o vitalitate pe care nu am mai vazut-o de mult in domeniul filmelor de actiune cu pretentii de inteligenta. Ajuta si scenariul (mai putin cateva chestiuni – vezi mai sus) si interpretii secundari, intre care se disting Bryan Cranston (Breaking Bad), John Goodman si, mai ales, Alan Arkin.

Lui ii voi aloca un paragraf intreg pentru ca nu stiu cum altfel as putea sa exprim incantarea pe care mi-o provocat-o prin  personajul sau, foarte schematic altminteri – producatorul scapatat de la Hollywood, cinic si sarcastic – dar pe care il interpreteaza cu o verva aiuritoare. Singurul neajuns al bucatii mari de film in care se produce operatiunea propriu-zisa de salvare este ca nu il mai are in prim plan, iar spre final, parca nu soarta americanilor claustrati ma preocupa in primul rand, ci moduri in care putea evolua actiunea astfel incat sa apara din nou Alan Arkin.

Ceea ce Ben Affleck aduce in plus in lumea thriller-elor cu acest film al sau (pentru ca este al sau, se simte asta si nu ii putem nega meritele fostului sex-symbol evoluat in cineast de calitate) este un strop de reflectie, la care te simti indemnat nu de vreun voiceover intelept, ci de insasi structura cinematografica. Exista o scena anume, in care cele doua lumi, cea reala, dar brutala si cea iluzorie, de prost gust, dar inofensiva se manifesta in paralel, iar eu, unul, am ales ca, in fata fanatismului, sa gasesc scuze pana si kitschului.

Asadar, nominalizari la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun montaj si cel mai bun actor intr-un rol secundar. Si mai multe, daca se poate, mai putine, insa, sa nu fie, ca ma supar.