Sir Ridley Scott are aproape 88 de ani.

Și cu toate acestea, se comportă ca un tânăr căruia îi place să facă orice, să își asume riscuri de tot felul.

Acum, de pildă, a ales să își facă propriul western.

Căci asta este The Dog Stars, fără doar și poate.

Atmosfera apocaliptică, din care cei mai mulți reprezentanți ai speciei umane au fost decimați de un virus (Covid-19, mersi că ai fost, totuși, îngăduitor) rezultă în ținuturi întregi în care protagonistul nostru hălăduiește în voie, exact ca într-un western.

În loc de cal, o face într-un avion, așa că peisajele superbe din Monument Valley pe care un John Ford ni le prezenta de la nivelul solului ne sunt arătate de Ridley Scott din aer.

Orașele părăsite (simt o viitoare nominalizare la Oscar pentru decoruri și imagine la filmul ăsta) nu sunt cu mult diferite de cele prăfuite prin care aleargă ciulinii goniți de vânt din peliculele de legendă de odinioară.

Declasații care atacă pe pașnicii supraviețuitori sunt practic pieile roșii sau bandiții care erau răii tradiționali ai westernurilor.

Ba mai mult, secvența aia puțin spus palpitantă când unii dintre apucații ăștia se aruncă pe avionul pilotat de Jacob Elordi e omagiu neîndoios pentru cascadoriile unicului și irepetabilului Yakima Canutt.

Orice western are nevoie de pistolari pricepuți, duri, dar integri, iar veteranii Josh Brolin și Guy Pearce se achită de sarcina asta, fiecare în felul lui inspirat.

Bineînțeles, în centrul unui western trebuie să fie un erou muncit de amintiri crude, puternic, dar și capabil de emoție, iar Jacob Elordi face toate astea cu o abilitate reținută care m-a convins mai mult ca în Wuthering Heights, devenind, în ochii mei, un candidat serios la a deveni noul 007.

Un erou de western merită o parteneră pe măsură, iar Margaret Qualley e perfect integrată într-un astfel de peisaj, căci tot ea apare și în bucata aceea din Once Upon a Time in… Hollywood în care Tarantino reconstruiește magistral tot ce înseamnă un western.

Nu în ultimul rând, un western are nevoie de o coloană sonoră pe măsură, iar The Dog Stars o are, intensă sau elegiacă, după cum o cere situația, în frunte cu bijuteria de baladă a lui Hozier, Like Real People Do.

Spre final, mai e și o parte în care Ridley Scott îl evocă pe un Fellini mai macabru, dar cu sens. Nu vă spun care, merită să o descoperiți pe cont propriu. E suficient să amintesc că Allison Janney demonstrează și aici că n-are nevoie decât de câteva minute de ecran să ne demonstreze ce actriță mare este.

Mă uit la recenzii și scoruri în dreapta și stânga și observ că The Dog Stars nu prea e pe placul cinefililor, ca să nu mai zic de cinefagi.

E păcat, probabil că n-au înțeles că este western.

Iar un western nu este doar despre împușcături și vite.

Ci despre cum, în fața vitregiei naturii sau a semenilor, cel mai important lucru e că ne avem unii pe alții.

Au mai spus asta și alte filme înainte de The Dog Stars?

You betcha.

Avem nevoie să ni se tot spună asta?

Hell yeah!