Nu fac parte din generatia care sa fi trait, suferit si iubit cu Edith Piaf, dar nici nu imi sunt necunoscute cantecele ei. Langa mine, insa, mama recunoastea personaje si evenimente si ii fredona melodiile.

Frantuzoaica asta urata si cu voce in stare sa miste si o statuie a fost o fiinta incompleta afectiv care a pierdut si putinul de care a avut parte, care se dedat la excese si careia numai muzica i-a oferit cand si cand izbavirea. Departe de mine gandul de a arunca piatra.

La Vie en Rose seamana izbitor cu Ray, adica se sprijina pe interpretul principal si pe muzica. E uimitor pentru mine cum gagicuta Marion Cotillard, pe care o remarcasem in Taxi doar pentru ca e frumusica, a fost in stare sa se metamorfozeze, sa absoarba suferinta, instabilitate, sensibilitate pentru ca apoi sa le improaste si sa inunde cu ele ecranul. De mult sustin ca m-am saturat ca Oscarurile sa fie luate de actori care joaca personaje reale, pentru ca, teoretic au o munca mai usoara, dar in cazul ei nu pot decat sa ma bucur.

Cat despre muzica… ei bine, ce sa zic? Daca n-aveti chef sa vedeti filmul sau vi se pare prea trist, macar ascultati-l. Nu veti regreta!