Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.