Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să îl expună.

Gigantii in adancuri

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.