Să privim pictura! (CXXXIX)

Fata cu mangal

Georges de La Tour a fost maestrul clarobscurului, al jocului luminilor și umbrelor care transformă orice scenă, inclusiv prinderea unui purice într-un moment sublim.

Însă, de regulă, picturile sale sunt mai degrabă hieratice, vizează un mesaj de frumusețe platonică, sustrasă umanității pe care o emană cele ale contemporanului Frans Hals bunăoară.

Nu însă și aceasta, intitulată Fata cu mangal, pe care am regăsit-o în cadrul expoziției dedicate de lui de La Tour de la Muzeul Andre Jacquemart, pe care am evocat-o și în alte rânduri.

Și aici stăpânirea luminii și a efectelor ei picturale este desăvârșită. Acei cărbuni par încinși organic, trezind acea senzație ambivalentă de confort termic, dar și de teamă că, atingându-i, o să suferi.

Însă elementul meu favorit este gestul de a sufla al eroinei.

Respirație este viață, deci și acest tablou o capătă, iar artistul are grijă să nu ratăm acest amănunt, luminând chipul personajului feminin și stabilim o relație diagonală între cele două părți esențiale ale operei.

Mai mult, vagul decolteu care împărtășește lumina emanată de mangal ne inspiră (jocul de cuvinte e deliberat) să ne imaginăm cum pieptul se umflă în actul vital al respirației care alimentează suflul fetei.

Un obiect neînsuflețit de acum sute care palpită de viață chiar și acum.

Un triumf asupra timpului.

Sa privim pictura! (XXXVIII)

Macelarie (Bou jupuit)

Unii pictori mari si-au plamadit opera oarecum detasati de propria viata. Dar incep sa cred ca aceia care sunt considerati maestri si-au dobandit acest supranume punandu-si farame de suflet pe panza.

Astfel cred despre Van Gogh si tot asa am ajuns sa cred despre Rembrandt. Pictura de mai sus e din ultima parte a vietii lui, cand, dupa scandalul provocat de Rondul de noapte, olandezul s-a zbatut in saracie si deznadejde, dar a continuat sa faca ceea ce stia si ii placea: sa picteze. S-a pictat pe sine atunci cand notabilitatile nu i-au mai comandat portrete, a bantuit prin macelarii si alte medii dubioase, atunci cand cele ale potentatilor i-au fost refuzate.

Ce impresioneaza si provoaca un fior in Macelarie (Bou jupuit) este lumina nepamanteana pe care care o degaja carcasa partial descarnata a animalului transat, in contrast cu restul mohorat al tabloului. Nu e insa lumina datatoare de viata si speranta, ci una livida, cadaverica, ce induce sentimentul atotputerniciei si inevitabilitatii mortii. Ce altceva ar fi putut sa simta un om care a avut si a pierdut aproape totul?

Mai putin acel ceva pe care astazi il numim pur si simplu Rembrandt.