Femeia într-o ureche, bărbatul după ureche

Acum ceva ani, de ziua mea, i-am scos la băut pe niște prieteni din diverse cercuri sociale.

Un cuplu urma să-și pună pirostriile la scurt timp după aceea, dar un alt tip din grup tocmai divorțase.

Acesta din urma tuna și fulgera, fără opreliști de limbaj, împotriva instituției căsătoriei, spre văditul disconfort al celor dintâi.

Recunosc, nu am făcut nimic să dezamorsez situația asta, ba chiar am întreținut-o un pic, delectându-mă cu fețele și reacțiile tuturor.

Poate de aceea nu am părerea ambivalentă despre The Drama pe care am văzut-o la multă lume.

Eu, unul, am savurat filmul de la un cap la altul și nu mi s-a părut că și-ar pierde suflul sau direcția spre final.

Viitorii însurăței din peliculă au cam tot ce și-ar putea dori, dar, participând la acel joc stupid al dezvăluirilor care pune în mișcare și belelele din Complet necunoscuți, iese la iveală un secret al ei care dă totul peste cap, mai ales capul lui.

Ar fi o mișelie din partea mea să spun mai multe factual, dar o nu o să trec sub tăcere aprecierea faptului că revelația în cauză e suprinzător de îndrăzneață cu o chestiunea foarte dureroasă, mai ales pentru americani, iar modul cum este tratată este inteligent și complex.

Inteligent este, de altfel, tot scenariul lui Kristoffer Borgli (care semnează și o regie o idee cam dezlânată, asta pot să recunosc), pentru că merge pe sârma aia subțirică între disconfort și amuzament și, din nou mă opun ideii generale, nu cade deloc de-acolo, ba chiar ajunge la final cu brio.

Deși par înlănțuite doar pentru a smulge efect sau râsete, trăirile personajelor sunt, în fapt, chiar foarte naturale.

Aici e un adevăr deloc plăcut cu care se confruntă personajele și, totodată, noi, spectatorii:

Nu acționăm conform unei personalități foarte clar definite, ci și ca pure reacții la ce ni se întâmplă. Iar acolo ni se vede caracterul sau, mai precis, incompletitudinea lui.

The Drama n-ar fi, pardon, atât de dramatică, dacă n-ar beneficia de niște interpretări a-ntâia.

Robert Pattinson venea deja mântuit de stigmatului lui Twilight, dar tot mai impresionat cu accentul lui britanic și aerul tulburat și indecis, care involuează spre tâmpenii tot mai mari de-a lungul filmului.

Însă, fraților, pe Zendaya asta care a venit la o premieră îmbrăcată ca un robot sclipicios chiar nu o credeam în stare să joace în halul ăsta de bine!

Mai ales că personajul ei este cel mai întortocheat și complex dintre toate. Ca să-i iasă, era nevoie de o combinație a naibii de grea de candoare, remușcare și furie reprimată, care îi ies impecabil.

Cei doi tronează deasupra unei distribuții foarte pe problemă, din care nu pot să n-o evidențiez pe Alana Haim, una dintre preferatele proaspătului triplu oscarizat Paul Thomas Anderson. Are și ea niște momente, de înțelegi de unde vine melodia aia a lui Mărgineanu, ”Femei, femei, e plină lumea de nebune”.

Intenție vs. faptă, onestitate vs. armonie, bărbați vs. femei.

Greu de împăcat, amuzant de urmărit când intră în clinciuri.

The Drama e un studiu de caz pentru terapie maritală.

Sau pricină de gâlceavă în cuplu.

Ceva bun tot iese.

D Iulius viseaza

Bucata lui Tarantino din Grindhouse e poate cea mai lipsita de sens contributie pe care a adus-o lumii cinematografiei, dar, totodata, este si una dintre cele mai pline de hazul nebun si violent pe care acest extraordinar regizor reuseste sa il starneasca.

Pentru cei care nu au vazut filmul, scena asta a picat intr-un moment cand deja radeam cu gura pana la urechi, asa ca limba a avut pe unde sa-mi cada cand am contemplat miscarile infernal de feline ale prefrumoasei din imagine, pe o melodie aleasa atat de bine ca m-am sperita (m-am documentat in privinta ei si am aflat ca se numeste Down in Mexico si apartine formatiei The Coasters). In plus, expresia „lap dance” mi s-a intiparit pe creier pentru vecie.

Eunucilor si doamnelor cu principii puritane solide le recomand sa ii urmareasca figura lui Kurt Russell (fapt pe care eu l-am reusit de-abia la a 10-a vizionare), care a avut un delicios rol de psihopat, amuzant cum numai Tarantino stie sa imagineze.

Al naibii Tarantino!

Sa dai cu tunul in puzderia de creatori din domeniul cinematografic si nu gasesti pe altul decat Quentin Tarantino care sa nimereasca la fix punctul in care oroarea si umorul sa convietuiasca in armonie deplina.

Inglorious Basterds e inca o dovada. Povestea binestiuta a grupului de evrei care se pun pe vanat (si scalpat nazisti) aproape ca face o nedreptate restului de componente narative care compun aceasta comedie morbida.

Ambivalenta lui Tarantino se vadeste si in modul cum aduce un omagiu satiric (sau o satira omagiala, daca exprimarea anterioara vi se pare fortata) artei care l-a consacrat; locul unde converg toate personajele si firele narative, unde isi dau mana situatiile hilare si violenta fara menajamente, unde regizorul-scenarist are tupeul sa rescrie istoria, este un cinematograf. Sala aceea intunecata, in care imagini si sunete ne joaca in ochi si in urechi, ne inalta, ne minte si ne poate aduce sfarsitul.

Pe langa scenariul care ia viraje halucinant de bruste in ceea ce priveste situatiile, Tarantino mai are un merit deosebit: stoarce maximul din fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura. Nu e vorba numai de Christoph Waltz (care ia caimacul in orice duel verbal), de Brad Pitt (de departe mai consistent aici decat in Benjamin Button),  de Diane Kruger (incredibil cat de expresiva a fost fata de atitudinea de lemn din Troy!) sau de Daniel Bruhl (o interpretare la fel de subtila ca in Good Bye, Lenin!), ci chiar de cei care au avut doar cateva replici sau au murit rapid.

Ca veni vorba si de asta, cand va asterneti sa vedeti Inglorious Basterds, asteptati-va la o portia masiva de sange varsat din diverse parti ale corpului omenesc, ale unor diverse personaje. Insa, pentru ca niciunul dintre ele nu e fara pata, desi ii veti indragi pentru dialogurile delicioase pe care le vor avea, nu va va parea rau pentru niciunul.

Tarantino e prea bun sa isi permita sa i se strige ceva.