Un remix d’antan

Doar aruncându-mi o privire pe programul celui mai recent spectacol al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am intuit că va fi unul exotic.

Și exotic a fost.

Deși are doar câteva minute, Meditația din opera „Thaïs” pentru vioară și orchestră a lui Jules Massenet este seducătoare și nu spun asta doar pentru povestea operei în cauză. Ascultând-o, m-am simțit învăluit de un vânt uscat, dar plăcut, care îmi mângâie obrazul cu minuscule grăunțe de nisip și cu șoapte ale unor povești de odinioară.

Acum mi-a atras atenția ceva ce apoi a ieșit și mai abitir în evidență în timpul Fanteziei „Carmen” pentru vioară și orchestră, op. 25 a lui Pablo de Sarasate.

Compozitorul spaniol a preluat bucăți de legendă din creația lui Bizet, le-a amestecat, le-a bibilit, le-a schimbat tonalitatea pe ici pe colo, ce să mai, un curat remix avant la lettre.

Remix-ul este, în esență, o formă de parazitism artistic, singura sa justificare fiind că, uneori, rezultatul este excepțional. Ca acum.

Numele de ”fantezie” e binemeritat, iar în mijlocul acestei exuberanțe a strălucit violonistul Radu Dunca. Nu știu ce m-a impresionat mai mult, calitatea execuției muzicale sau plăcerea manifestării ei.

Cele două compoziții care l-au avut în prim plan pe acest tânăr foarte înzestrat (nu degeaba numele îi apare aproape de al lui Alexandru Tomescu pe lista Romanian Chamber Orchestra) mi-au relevat, însă, și importanța unei sprijin muzical de nădejde.

Discreți, dar eficienți, uzând mult de pizzicato, cu o harpă impecabil strunită sau o castanietă fără cusur, muzicienii Filarmonicii din Craiova au constituit micile tușe de savoare prin care cele două bucăți muzicale au adus lumina în ochi și vibrația în suflet.

Programul s-a încheiat cu prelunga Simfonie nr. 4 în Mi minor, op. 98 a lui Johannes Brahms, care mi-a prilejuit o la fel de prelungă reflecție asupra caracterului de maraton al exercitării geniului de odinioară.

Aproape că am obosit contabilizând toate schimbările de polaritate și de ritm și de intensitate ale acestei creații, iar asta m-a umplut și mai mult de uimire, gândindu-mă că a fost unu’, vere, care a plăsmuit-o în minte și așternut-o pe hârtie într-un mod atât de coerent, încât peste sute de ani, se va auzi la fel!

Sper ca în ce fac și ce sunt să am măcar o fărâmă din consistența lui Johannes Brahms.

Tot această simfonie mi-a acordat timp să admir mlădierile și expresivitatea corporală a dirijorului Matei Pop, care aduna energie din tot trupul și o lansa prin vârful baghetei către membrii orchestrei.

Muzica – o energie regenerabilă și curată.

Să ne pregătim pentru Marea Călătorie

Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.

Un bucket list pe invers

Un concept care s-a raspandit mai dihai ca pesta porcina este acela de „bucket list”, care s-ar putea traduce prin mai neaosul „lucruri pe care sa le faci pana nu dai ortu’ popii”.

Daca ne uitam pe listele melomanilor (si ale snobilor, dar asta e alta poveste), am convingerea ca in doua treimi dintre cazuri am gasi participarea la faimosul Concert de Anul Nou de la Viena. Nu e de mirare, atat de frumos este acest eveniment, incat si la mine ar aparea in Top 10, daca as avea o asemenea lugrubra enumerare de obiective personale.

Insa exista si o alta calea de a-ti masura viata. Cel mai frumos am gasit-o definita intr-o superba prelegere de pe ted.com a lui Ricardo Semler.

Acesta enunta ideea unei examinari a propriei existente prin prisma lucrurilor pe care le-ai facut deja, nu pe care n-ai reusit sa le atingi inca.

Aplicand un altfel de algoritm, rezulta ca am nu una, ci doua participari la un Concert de Anul Nou. Ce-i drept, nu in capitala Austriei, ci a Olteniei, la Filarmonica avand acelasi nume.

Se intampla pentru prima data la inceputul lui 2018, iar acum, in 2019, mi s-a cristalizat opinia ca este o metoda minunata sa-ti incepi noua perioada de rotatie a Pamantului in jurul Soarelui.

Concertul s-a intitulat Calatorind cu Strauss si a urmat tiparul echivalentului sau mai ilustru, oferindu-ne o bogata varietate de polci si valsuri, din care n-au lipsit deja traditionalele Dunarea Albastra si Marsul Radetzky (acesta din urma fiind si beneficiarul unei galanterii foarte reusite).

Unul dintre elementele de atractie la Concertul de Anul Nou este dirijorul si modul cum isi imprumuta personalitatea restului orchestrei. Anul acesta, la Viena a fost un riguros Christian Thielemann, in timp ce, in 2017, bunaora, admiram exploziva energie a lui Gustavo Dudamel, iar in 2002 figura brazdata, dar impunatoare a lui Seiji Ozawa.

Cel din Craiova a bifat cu brio si aceasta cerinta, in persoana dirijorului Marius Hristescu, a carui charisma sugubeata si relaxata s-a extins ca stare de spirit la instrumentisti, pe care i-am vazut zambind pe tot parcursul spectacolului.

Si nu pot sa nu mentionez (cu un dram de mandrie patriotica locala si malitioasa) ca magnificul concert din orasul lui Mozart si al lui Strauss nu a beneficiat vreodata de o prezenta la fel de diafana precum a solistei soprane Ianna Novac.

Momentele sale muzicale au adus culoare pe scena si in obrajii spectatorilor, sau macar ai celor care au aderat la spiritul de comuniune pe care frumoasa artista il propunea. Ajuns aici, ma simt nevoit sa spun ca publicul din Craiova are nevoie sa invete si sa fie expansiv, nu doar civilizat, mai ales cand artistul de pe scena vreau un duet cu aceia pe care ii are in fata, nu un monolog ca de studio.

Dar e inceput de an si nu se cade sa critic prea aspru.

Avem un intreg 2019 la dispozitie sa ne dezlegam baierile psihicului, astfel incat, la Concertul de Anul Nou din 2020, sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova sa fie un vulcan de emotie, asa cum este Sala Polivalenta cand joaca SCM Craiova.

Da, muzica uneste!

Inainte sa dezvolt ideea principala a impresiei pe care mi-a facut-o concertul de inchidere a stagiunii Muzica uneste! de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, o sa incep printr-o mica gluma (de fapt, doar pe jumatate).

Erau momente in timpul desfasurarii spectacolului cand mi-as fi dorit sa fiu unul dintre solistii Gina Gloria Tronel (soprana), Olga Sain (soprana), Claudia Codreanu (soprana), Mihai Urzicana (tenor) sau Justinian Zetea (bas), ca sa pot sa ii admir dirijorului Gian Luigi Zampieri intregul arsenal mimico-gestual de care a uzat pentru a conduce Missa in Si minor pentru solisti, cor si orchestra de Johann Sebastian Bach. Trebuie sa fie fost ceva extraordinar si aproape ca ma mir ca interpretii au reusit sa pastreze gravitate necesara operei pe care o cantau si sa nu zambeasca, asa cum o faceam eu.

Dar sa ma ierte maestrul Zampieri, nu am fost doar cu ochii pe domnia sa, ci i-am mai rotit si prin sala, unde am vazut:

Feţe absorbite.

Feţe ganditoare.

Feţe cazute in piept, picotind.

Feţe brazdate de riduri.

Feţe netede.

Feţe incruntate.

Feţe destinse.

Feţe obisnuite cu muzica.

Feţe descoperind muzica.

Feţe barboase.

Feţe imberbe.

Feţe prezente.

Feţe absente.

Feţe de toate felurile.

Feţe care, altminteri, in lumea exterioara salii de filarmonica, nu s-ar intalni si nu s-ar apleca una asupra alteia.

Insa aici, aceste feţe erau orientate in aceeasi directie:

Spre scena si vibratia care razbatea de acolo.

Da, muzica uneste.

Inca mai uneste.