Să ne pregătim pentru Marea Călătorie

Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.

Metempsihoza la Filarmonica

O vineri seara care promitea sa fie doar agreabila s-a transformat intr-o experienta uimitoare.

Locul metamorfozei: Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Intai m-am delectat cu Preludiu si Fuga de Constantin Silvestri, bucati muzicale care au scos la inaintare o mare parte a efectivelor filarmonicii.

Apoi m-am lasat purtat de magia pregatitoare a Simfoniei nr. 40 in Sol minor a lui Mozart, ajungand, inevitabil, cu gandul la capodopera Amadeus a lui Milos Forman si la inubliabila invidie a mediocritatii intruchipate de Salieri al lui F. Murray Abraham.

Dupa pauza a inceput transmutatia, cand alaturi de orchestra care interpreta Concertul in Re major pentru vioara si orchestra al lui Johannes Brahms, pe scena a urcat tanara violonista Malina Ciobanu.

De fapt e chiar foarte tanara (are doar 20 de ani), insa voiam sa pastrez acest adverb de intarire pentru a spune ca e si foarte talentata. Atat de talentata, incat, intr-unul dintre momentele cand era singura care manuia arcusul, ceilalti colegi de breasla si omologi instrumentisti o priveau cu zambete pe care as fi vrut sa le pot importaliza.

Dupa ce mi-am revenit din socul produs de virtuozitatea solistei, am inceput sa am o vedenie si, va jur, n-am calcat prin Canada niciodata!

Scena filarmonicii s-a transformat treptat intr-un teatru antic grecesc, exact la momentul cand Thespis a introdus personajul care se distingea de cor si lansa un conflict care dateaza de cand lumea: individul impotriva divinatatii si a destinului.

Numai ca aici duelul dintre individ si fortele demiurgice care il inconjoara a fost unul de o armonie impecabila. Ansamblul muzicienilor craioveni a invaluit-o pe Malina Ciobanu si minunata ei expresivitate, rivalizata de energia aiuritoare a dirijorului Gian Luigi Zampieri, care a facut mai multe genuflexiuni decat execut eu la antrenament.

Aplauzele din jur m-au coborat de pe Acropole si m-au readus in Craiova.

Cine mai are nevoie de iarba cand ai muzica de o asemenea calitate?