Cu un pic de documentare și cu fleru-mi de cinefil, l-am plasat pe Will Smith în postura de favorit la Oscarurile de la anul.

Dar tot experiența îmi spune că oricând poate apărea un candidat care să se strecoare printre nominalizați și să prindă avânt pe măsură ce momentul decernării premiilor se apropie.

S-a întâmplat anul trecut cu duelul remarcabil dintre Chadwick Boseman și Anthony Hopkins, care a înclinat spre acesta din urmă doar în ultimele zile ale perioadei de votare.

Cred că Will Smith are o poziție suficient de solidă, însă nu e cazul să deschidă deja șampania, pentru că există cel puțin un pretendent care a explodat pur și simplu, exact ca titlul producției în care joacă – tick, tick… BOOM!.

În stil milosformian, filmul prezintă zbaterile boeme și geneza a două musical-uri de succes de pe Broadway, rod al imaginației și încăpățânării unui artist pe nume Jonathan Larson, care a ars atât de intens pentru creație, încât n-a mai apucat să se bucure de gloria și beneficiile operelor sale.

Un Giuseppe Tomasi di Lampedusa new-yorkez, cum s-ar zice.

Probabil că subiectul ar fi fost prea obscur și n-ar fi suscitat interes în afara lumii teatrului cantant de pe-acolo, dacă nu am fi beneficiat de dubla ipostază a regizorului. Lin-Manuel Miranda e și om din interior (vezi Hamilton), și bine versat în cinematografie, astfel încât a știut precis cât să dozeze și să aproximeze și să convertească materialul-sursă într-unul accesibil oricui e dispus să investească un pic de angajament spectatoricesc.

Un angajament care nu e greu de obținut din partea peliculei, pentru că nu durează mult până ești deja prins în mrejele irezistibilei componente muzicale, dar și a interpretării lui Andrew Garfield.

Am spus-o public de nenumărate ori, am o slăbiciune pentru musical-uri și tot ce ține de ele, dar chiar și fără o atitudine binevoitoare din partea-mi, dăruirea pe care o pune actorul în tot ce face pe ecran e irezistibilă.

Nu e numai emfaza specifică acestui gen de filme, ci însuși spiritul acela dezordonat și generos pe care îl asociem cu marii creatori. Garfield nu e doar Jonathan Larson, ci și Mozart sau Modigliani sau oricare aranjament de neuroni și personalitate care fierbe și erupe, afectându-i și pârjolindu-i pe cei apropiați, dar lăsând în urmă plăsmuiri întru încântarea și învățătura omenirii întregi.

Și mai și cântă, de parcă toată viața asta a făcut și asta are de gând să facă de-acum încolo!

Cum zicea tataie, minunea resteului.

Nici n-a început încă sezonul Oscarurilor, iar eu sunt deja sfâșiat între păreri și preferințe!

Semne bune anul 2022 are.