Un sac de madlene

I-am făcut cartea asta cadou unui prieten pentru că: a) este din aceeași generație cu mine și am crescut amândoi În fața blocului; b) are un fiu, un puștan dezghețat, pe care l-am văzut și altfel decât cu telefonul în mână; c) amicul în cauză e designer, iar volumul a atras destulă atenție din punctul ăsta de vedere, după se poate observa mai jos.

Și, în dulcele stil Donnie Brasco, după ce i-am dăruit-o, i-am și cerut-o cu împrumut.

În fața blocului este inițiativa lui Mihai Gheorghe și Vlad Tomei și reunește 55 dintre jocurile pe care aceia născuți spre crepusculul Epocii de Aur și crescuți în Era Cum I-o Zice care a urmat le-au jucat în gașcă în fața blocurilor (sau în spatele lor, că dacă ne vedeau părinții, ne băgau în casă negreșit).

Lucrarea se constituie din cartoline a câte patru pagini, care descriu regulile câte unui joc, precum și o foarte bine structurată analiză a particularităților lui fizico-psihologice.

În linii mari, este un extraordinar efort antropologic și nu, nu arunc cu cuvintele în vânt. Se vede munca și se vede și pasiunea depuse în realizarea lui.

În linii mici, este un deliciu mnezic.

Dacă Proust a scris ditamai romanul-fluviu de la o singură madlenă, În fața blocului are darul de a-mi inspira tomuri întregi de amintiri.

Bătaia cu zăpadă m-a făcut să rememorez un moment pe care nu te-ai mira să-l vezi într-o comedie cu Jim Carrey sau Eddie Murphy sau Leslie Nielsen sau cine vreți. Erau două alianțe de câte doi și ne foloseam de mașini ca paravane, pentru că, așa cum (ar trebui) să știți, e ușor de luat muniție de pe parbriz. În timp ce le distrăgeam atenție adversarilor, încasând cu abnegație trasoare de la amândoi, camaradul s-a strecurat în spatele unuia dintre ei și i-a dat cu o bucată plată de gheață în cap. Noroc că nu era groasă. Nu neapărat pentru binele țintei, ci pentru că modul cum s-a spart în bucăți îmi va rămâne în minte cât oi avea zile.

La Lapte gros, am regăsit senzația dureroasă pe care mi-o provoca un coleg din generală, care avea un stil anume de a se înălța și a cădea fulgerător pe spinările adverse. Și nu era gras, era uscățiv și ciolănos.

La Ghionturi, amintirea are două componente, una de mândrie personală, alta spectaculoasă în sine.

Pentru că ningea afară și pentru că sala de gimnastică era ocupată, profu’ de sport ne-a adunat în clasă și i-a pus pe băieți să se dueleze în felul ăsta. Eu am nimerit chiar cu colegul de bancă, simțitor mai mare ca mine, dar am compensat printr-o abordare tactică strălucită. De îndată ce am primit semnalul de start, m-am repezit spre el, fără tatonarea țopăită obișnuită. Nu era pregătit și l-am dezechilibrat, întorcându-mă în bancă în uralele colegilor.

Cel mai așteptat duel era cel dintre cel mai mare din clasă și cel mai bătăuș din clasă. Gabaritul a avut câștig de cauză, iar înfrântul a zburat pe ușă. La propriu.

Ca să nu mai zic că pistol de pătlagină fac și acum, când îmi iese materia primă în cale.

Bineînțeles, am revăzut în minte și jocurile pe care soru-mea și gașca ei gureșă le practicau cu o dăruire aproape rituală.

O mențiune specială se cuvine modului sugestiv cum numele fiecărui joc este redat, astfel încât să se constituie într-un fel de caligramă a esenței sale cinetice sau dureroase.

Recunosc, din punct de vedere ale SSJ (Securitatea și Sănătatea în Joacă), practicile astea ludice astea sunt înfiorătoare, așa că nu pot spune că le recomand oricui și oricum.

Dar e păcat ca, peste vreun secol, cartea asta să fie doar obiect de studiu la cursul opțional Tezaur folcloric urban juvenil din cadrul Facultății de Sociologie.

Până la urmă, În fața blocului am învățat să supraviețuiesc.