Iertată fie-mi prejudecata, dar, pentru mine, tuba fusese până la acest concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova o simplă măgăoaie aurie, situată în dosul orchestrei și cu rolul de a colora cu un pic de gravitate pasaje fugitive.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că există o compoziție care are acest instrument în prim-plan – Concertul nr. 1 pentru tubă și orchestră de Jan Tegtmeyer – așa că mi-am făcut un punct de onoare de nu rata această audiție.

Și ce bine am făcut, pentru că ideile-mi preconcepute mi-au fost zdruncinate din țâțâni.

Bucata muzicală care l-a adus pe solistul Laurențiu Sima în fruntea orchestrei craiovene și în fața publicului este de o bonomie contagioasă. Chiar și în cele mai nostalgice momente, tot simțeai cum îți persistă un zâmbet pe buze.

Iar tuba, atât de răgușită când se manifestă de pe fundal, îmi apărea ca un râs sănătos, homeric, din toți rărunchii.

Această bună dispoziție emanată de masivul instrument mi-a adus aminte un prieten și râsul lui special.

Ca un făcut, îl cheamă tot Laurențiu.

Acum mulți ani, l-am chemat la mine într-o după-amiază și, ca să îi provoc râsu-i titanic, i-am băgat pe calculator o scenă despre știam că îl activează instant, una din magnificul Crouching Tiger, Hidden Dragon, în care un smardoi cu două buzdugane face praf un restaurant încercând să o atingă pe silfida Zhang Ziyi.

Zis și făcut, iar efectele nu s-au lăsat așteptate și Laurențiu al meu s-a pus pe hohotit după cum îi era felul.

Însă, când veselia era în toi, mi-a adus aminte că, în camera alăturată, dormea mama, un scurt răgaz de după-amiază, între eforturile de a-i învăța o brumă de gramatică pe elevii de gimnaziu și treburile gospodărești de la chindii.

Eram resemnat că voi primi un perdaf în toată legea, dar, după ce Laurențiu a plecat, iar ea s-a trezit, mi-a spus:

– Ce frumos râde Laurențiu! Mă pufnea și pe mine râsul în somn.

Aceasta a fost tuba lui Laurențiu Sima.

Iar orice urmă de discriminare față de acest instrument s-a risipit la bisul pe care ni l-a oferit. Îmbrăcat în ie, că tot era în preziua ei, ne-a tras un joc neaoș, Cântec românesc nr. 2 de Ionel Dumitru, manevrând tuba cu o așa lejeritate, de ziceai că-i piculină.

Terapia de râs facilitat de tubă a fost flancată de două creații ale lui Beethoven.

Acum, poate n-o să vă placă limbajul ăsta suburban, dar asta e, să priceapă tot melomanu’.

Omul ăsta a fost șefu la muzica clasică, vere!

S-a simțit asta la Uvertura „Coriolan”, op. 62, care a surprins exact caracterul milităros și tragic al poveștii pe care a imortalizat-o și Shakespeare în piesa sa.

Cât despre Simfonia nr. 7 în La major, op. 92, a fost ca o cunună de lauri pe care compozitorul o culege postum, de fiecare dată când este invocat pentru o creație a sa.

Iar cel care a condus ceremonia de decernare a fost dirijorul Walter Hilgers, cu figura-i teatrală, de hierofant care împărtășește tuturor secrete eleusine.

Secrete disponibile oricui vrea să le afle.

Secretele muzicii.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul Daniel Botea.