Nevasta unui bogatas se imbarliga cu un angajat al acestuia, iar amorezul hotaraste sa il suprime pe patron si sa fuga impreuna cu ea unde or vedea cu ochii. Vechea schema anti-sociala pe care media a facut-o mai scuzabila decat e.

Cam asa incepe Ascenseur pour l’echafaud, insa, gratie unei neatentii, se declanseaza o serie de evenimente care demonstreaza ca noi, oamenii, suntem fiinte incapatanate si dominate de impulsuri.

Filmul in sine e departe de a fi palpitant, dar, exact in momentul cand pleoapele dau sa se inchida, mai are loc o lovitura a hazardului care intretine suspansul pana la proxima tentativa a lui Mos Ene, cand iar se intampla ceva si tot asa.

Regia lui Louis Malle e minimalist-frantuzeasca si prezinta cateva momente de virtuozitate stilistica, preferatul meu fiind interogatoriul, desfasurat pe fond negru si cu o superba muzica jazz drept fundal sonor.

Dintre interpretari, se remarca Lino Ventura, cu figura sa parca daltuita in piatra si impecabilul aer sau judiciar si, bineinteles, Jeanne Moreau, indragostita perseverenta, care strabate noaptea strigandu-si mental iubitul. Nu numai ca vocea ei este insasi intruchiparea unei adoratii al carei obiect fiecare barbat viseaza sa fie, insa, pentru ca, intamplator, pe amant il cheama ca pe mine, am avut parte de o placere suplimentara in a-mi auzi numele astfel invocat.

Ii invit pe toti Iulienii si Iulicii din lume sa vada Ascenseur pour l’echafaud si o sa-mi multumeasca pentru rasfatul auditiv de care o sa aiba parte.