Pe Natalia și Ginel din Jaful secolului i-am întâlnit aievea.
Eram în Aeroportul Otopeni și s-au așezat față în față cu mine în sala de așteptare.
Am făcut cunoștință când, cu un glas sfios, ea m-a întrebat dacă am cumva o pastilă care să reducă efectele de greață (din păcate, n-am putut-o ajuta).
Era însărcinată în câteva luni și plecau amândoi în Italia, să încerce să își facă un rost acolo.
Erau din zona Rădăuțiului, dacă îmi aduc bine aminte, și e limpede că nu își părăseau locurile natale de bine ce le era.
Erau reținuți când încercam să fac conversație, dar mi-au oferit cu generozitate din puținul pe care și-l luaseră de la supermaketul de la subsolul aeroportului, argumentând că nu o să-i lase să urce cu acele lucruri de-ale gurii în avion.
Au plecat înaintea mea la îmbarcare, iar eu mi-am continuat așteptarea un pic mai trist.
De aceea, am rezonat într-un fel anume cu drama cuplului de protagoniști din Jaful secolului, români ajunși prin străinătate, obligați să suporte tot felul de privațiuni și abuzuri, pentru că în țara lor tot de asta au parte.
De aceea, furtul tablourilor (pierdute pe veci, altă pricină pentru care doare) evocat de titlu mi se pare doar un pretext pentru radiografierea relelor care domină două societăți: cea olandeză, care încearcă să își spele păcatele sunt masca respectabilității, și cea românească, pasiv-agresivă în neputința ei.
De asta, deplâng încă o dată (după Oameni de treabă) neinspiratul afiș oficial al producției, care pare a transmite că e vorba de o comedie.
Nici pomeneală.
Regia Teodorei Mihai e competentă și jonglează între cele două lumi cu multă abilitate, oferindu-ne o versiune îndulcită a faimosului stil al Noului Val Românesc (promovat, printre alții, și de Cristian Mungiu, care semnează aici scenariul), adică proțăpirea camerei asupra actorilor, pentru schimburi de replici mai mult sau mai puțin intense.
Parcă timpii de răbdare la care suntem supuși s-au mai redus, calitatea montajului sunet-imagine e la ani lumină de cea din Patru luni, trei săptămâni și două zile, iar ciorbele au încetat să fie lait-motiv.
Interpretările sunt în aceeași notă de expresivitate reținut-exactă, cu care deja ne-a obișnuit cohorta de cineaști români din care face parte și Mungiu, cu o excepție notabilă în complexa personalitate construită de Anamaria Vartolomei.
Dacă alunecarea lui Ionuț Niculaie alias Ginel în genunea fărădelegii e vag cunoscută, iar aerul său mai talâmb se opune în mod familiar celui agresiv al lui Rareș Andrici zis și Iță (vezi tandemul din Taximetriști), suita de ipostaze și reacții în care e pusă e impresionantă și înduioșătoare.
E mamă, e imigrantă, e soție, e străină asuprită, e femeie în cumpăna deciziilor, e martor interogat.
Să fii frumoasă și lași asta să îți susțină prestația actoricească, nu o să perturbe, asta e o performanță.
Nu e de mirare că totul pornește de la chipul ei care îl farmecă pe olandez.
Acum câțiva ani, Kenneth Branagh își repovestea copilăria în filmul Belfast, care are un deznodământ nu diferit de Jaful secolului și care, la final, are o dedicație pe care o preiau, căci se potrivește dureros de bine și aici:
Pentru cei care au plecat.
Pentru cei care au rămas.
Pentru cei care s-au pierdut.
Ca roman, nu puteam sa nu ma amuz vazand Bacalaureat si gandindu-ma cum i-a tras Cristian Mungiu pe sfoara pe straini, prezentandu-le o pretinsa fresca a disfunctionalitatii societatii noastre.
