Literatura are vreo câteva milenii în fața cinematografiei.

Dar, pentru că și cea de-a șaptea artă a acumulat aproape un secol de modelat minți, imaginații și conștiințe, există deja romancieri ale căror structuri mentale s-au format sub influența filmelor.

Asta se vede pregnant și la Fredrik Backman.

Un bărbat pe nume Ove poate funcționa fără greșeală drept scenariu, nu mai e nevoie să îl ia un profesionist în domeniu și să îl adapteze pentru marele (sau micul de când cu Netflix et comp.) ecran.

Personajul cu pricina este în pragul vârstei a treia, este ciufut nevoie mare și nu are pe nimeni și nimic care să îl țină conectat la pulsul existenței.

O serie de întâmplări și apariții umane inopinate îl conduc pe făgașul transformării înspre sociabilitate, altruism și comuniune cu vecinii.

În contrapunct, aflăm povestea vieții lui de până atunci, cu greutățile și nenorocul ei, astfel încât să ni se releve că toate calitățile nou descoperite erau de fapt acolo dintotdeauna.

Luați la întâmplare un clișeu pe care îl știți din filmele de gen.

Sunt șanse peste 50% să se regăsească și în cartea lui Backman. Reconcilieri lacrimogene, corectitudine politică, dezvăluiri deus ex machina, orice vă vine în cap grație acțiunii sistematice a Hollywood-ului (în principal, dar nu exclusiv) e și pe-aici.

Reușita scriitorului este cum le pune în scenă, cum le înlănțuie narativ și cum ține morocăneala protagonistului activă chiar și în cele mai înduioșătoare momente.

La final, ajungi să ții la afurisitul ăsta de Ove, chiar dacă știi că, în realitate, un pensionar antisocial va rămâne așa, pereat mundus.

Iar ăsta este miracolul artei, fie că îi spune literatură sau cinematografie.