Există o decadă în cinematografia americană când generozitatea idealurilor și calitatea realizării au fuzionat perfect.
Este vorba de perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, ieșite biruitoare din Al Doilea Război Mondial și instalate dominant ca pol al libertății de expresie și tărâm al unei prosperități fără precedent, Statele Unite ale Americii își făureau imaginea din care s-au hrănit decenii la rând (până de curând).
În acest context apare Mister 880, comedie romantică și lejer film de suspans, în care un agent specializat în depistarea falsificatorilor de bani (Burt Lancaster) încearcă să dea de urmele personajului eponim, care nu e nici foarte competent, nici foarte dăunător (vizează bancnote de 1 Dolar), dar care a rămas neprins mai bine de un deceniu.
Pe parcurs, se îndrăgostește de o simpatică și incisivă interpretă de la ONU (Dorothy McGuire) și îl cunoaște pe de-toți-iubitul Skipper, un pensionar al cărui scop în viață nu pare a fi decât a-i ajuta pe ceilalți (Edmund Gwenn).
Regizorul Edmund Golding folosește un scenariu inteligent, foarte bine documentat, pentru a împleti latura amoroasă relaxată cu vaga tramă narativă, rezultatul obligându-mă să apelez din nou la sintagma ”mică bijuterie”, care caracterizează aceste filme de calitate, care n-au aura acelor capodopere înregistrate de posteritate, dar care nu așteaptă decât să fie șterse de praful uitării, pentru a străluci din nou.
Burt Lancaster este viguros și charismatic fără efort, așa cum îl știm, Dorothy McGuire îi dă replica pe măsură, însă acel personaj care impune tonul emoțional al peliculei este Edmund Gwenn.
De neuitat ca Moș Crăciun în Miracle on 34th Street, acest adorabil actor readuce bonomia și altruismul pe ecran, dar le conferă mai multe umbre ale trecutului. În personajul său îl vedem pe acel om ajuns la vârsta senectuții după o viața care nu l-a scutit de durere, dar pe care o gestionează dedicându-se celorlalți.
De aceea, mica sa transgresiune (nu zic mai mult, deși nu-i greu de ghicit despre ce e vorba) apare nu doar scuzabilă, ci mai mult ca o acuză discretă la adresa modului cum societatea alege să își trateze membrii ajunși la amurgul vieții.
În prag de sărbători hibernale, merită să reflectăm asupra acestui lucru.
Marturisesc ca la toate celelalte filme ale lui Jean Negulescu pe care le-am vazut mi-am lasat garda exigentei un pic jos si, dintr-un subiectivism pe care mi-l asum, am cautat ce-i mai bun in ele, fara a ocoli, bineinteles, betesugurile.
Exista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.
