Tuse romanesti la Hollywood (Bella Italia)

Marturisesc ca la toate celelalte filme ale lui Jean Negulescu pe care le-am vazut mi-am lasat garda exigentei un pic jos si, dintr-un subiectivism pe care mi-l asum, am cautat ce-i mai bun in ele, fara a ocoli, bineinteles, betesugurile.

Three Coins in the Fountain mi-a facut facilitat aceasta atitudine pentru ca se distinge in filmografia regizorului de origine romana drept una dintre cele mai agreabile pelicule pe care le-a realizat.

Actiunea (cu multa ingaduinta ii putem spune asa) urmareste avatarurile a trei americance de varste diferite in Italia, toate avand acelasi obiectiv: maritisul.

Fiecare dintre ele are un potential consort, insa dinamica relatiei cu aceasta difera de la caz la caz, de aici si senzatia de divertisment inegal pe care o resimti de-a lungul filmului.

Cea dintre Jean Peters si Rossano Brazzi este cea mai schematica, dar proiecteaza o perspectiva interesanta a mentalitatilor de acum jumatate de secol.

Cea dintre Maggie McNamara si fermecatorul Louis Jourdan (acceptabil ca print italian, desi este francez) e simpatica si ofera o imagine nesperata din culisele strategiei pe care o femeie o utilizeaza cand vor sa prinda in mreje un barbat.

Cea dintre Dorothy McGuire (Gentleman’s Agreement) si Clifton Webb (Titanic, Laura), desi sufera la capitolul plauzibil din cauza lipsei de compatibilitate a interpretilor, beneficiaza, paradoxal, de cele mai consistente mostre de arta actoriceasca. Clifton Webb, in special, beneficiaza de un numar bunicel de replici care ii pun in valoare superba pedanterie.

Cele trei idile cunosc momente de cumpana, insa se solutioneaza atat de abrupt, incat mai sa cred ca scenaristul a fost concediat in timpul filmarilor, iar restul povestii a fost scris de peruchier.

Nu conteaza prea mult, insa, pentru ca, pe tot parcursul sau, Three Coins in the Fountain ne rasfata cu mirobolante imagini din Italia, filmate cu o tehnica inedita in epoca, numita Cinemascope, si care mi-a relevat, inca o data, ce minunat dar al naturii si istoriei este aceasta tara.

Roma beneficiaza de partea leului, nelipsind locuri celebre precum Colosseum-ul, Piazza din Spagna sau Fontana di Trevi, insa ne putem delecta si cu niste cadre magnifice din Venetia, precum si cateva imagini din peisajul rural italian, cu acea convivialitate specific latina, care ii incanta pe straini si cand vin in tara noastra.

Deliciul vizual pe care ni-l faciliteaza Jean Negulescu n-a ramas nerasplatit: Three Coins in the Fountain a castigat Oscarul pentru Cea mai buna imagine color, surclasand la aceasta categorie adversari de marca, precum Rear Window al lui Alfred Hitchcock sau Seven Brides for Seven Brothers al lui Stanley Donen. Banuiesc ca imaginile de o frumusete ravasitoare au contribuit si la nominalizarea peliculei (ceea ce a fost un pic peste meritele ei, sa recunoastem) la categoria Cel mai bun film, a doua distinctie de acel fel primita de vreo creatie a craioveanului hollywoodian, dupa Johnny Belinda.

Melodia cu titlu eponim a lui Frank Sinatra, la randu-i oscarizata, intregeste magia facila, dar necesara, pe care o degaja acest film, care ne aminteste ceva ce si multi dintre voi stiti:

Italia este cea mai frumoasa tara din lume.

Tuse romanesti la Hollywood

Tuse romanesti la Hollywood (Inceputul)

Tuse romanesti la Hollywood (Lacrimile)

Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Discriminari subtile

gentleman_agreementExista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.

Pot sa inteleg de ce e considerat astfel, pot sa inteleg si acuzele ca ar fi prafuit ca realizare si depasit ideologic, insa imi permit sa nu fiu intru totul de acord cu ele.

Ideea filmului e inedita, asta nu poate contesta nimeni: un jurnalist trebuie sa scrie un reportaj despre antisemitism si pretinde a fi el insusi evreu, simtind pe propria piele efectele atitudinii celorlalti.

La vremea respectiva, imediat dupa Holocaust, antisemitismul era neindoios un subiect delicat, insa acum ar trebui sa traim intr-o alta epoca, nu?

Dar haideti sa inlocuim antisemitism cu termenul mult mai vag de discriminare si filmul regizat de Elia Kazan devine un studiu chiar foarte subtil asupra acestui fenomen, pentru ca nu vizeaza actiunea salbatica a vreunor neonazisti apucati, ci taceri ale unor oameni respectabili sau mici decizii de la persoane altminteri animate de cele mai bune intentii.

Mult criticata a fost si idila dintre personajele principale, interpretate de Gregory Peck si Dorothy McGuire; intr-adevar, chiar si fiind indulgenti cu lentoarea sau candoarea acelei perioade, relatia dintre ei nu prea are darul sa suscite vreun interes emotional din partea privitorilor, insa tot atat de adevarat este ca evolutia ei slujeste mesajului. In aceste universuri intime se petrec fracturile cauzate de discriminare, aici se schimba destine datorita unor vorbe scapate inconstient.

Cu toate ca nu pare a fi depus vreun efort special, Gregory Peck este totusi cea mai potrivita alegere pentru acest rol grav, iar McGuire, desi patetica, se inscrie acceptabil in partitura ce ii este rezervata. Personajele secundare par mai dezghetate: Celeste Holme contureaza excelent o personalitate complexa, exagerat extrovertita, John Garfield penduleaza intre serenitate si impulsivitate, Anne Revere e captiva in limitele de mama suferinda, dar inteleapta, insa reda corect ambele ipostaze. Si, bonus, in rolul fiului, Dean Stockwell pustan. Nu stiti cine e? Holograma din Quantum Leap! Da, si eu m-am pocnit peste frunte de uimire.

In Gentleman’s Agreement, divertismentul pare secundar in fata moralei, insa asta nu e o scuza sa nu il vedeti.

gentleman_agreement3