Ati vazut vreodata pe cineva cautand aur intr-un rau? Ati vazut cum cerne cu atentie, cu miscari regulate, nici prea rapide, nici prea lente, ca nisipul sa se scurga si pe sita sa ramana mult ravnitele bucatele de aur?
Cine poate citi in acelasi fel Magul de W. Somerset Maugham, va avea noroc de cateva pepite. Romanul englezului este unul de tinerete, asa ca are destule neajunsuri, inclusiv subiectul. Un cuplu de englezi care pare destinat fericirii linistite vesnice (el asezat si mai in varsta, ea tinerica si cu inclinatii spre arta) se destrama datorita interventiilor nefaste si vindicative ale unui anume Oliver Haddo, personaj malefic si fascinant, pasionat de ocultism si magie neagra. Alte personaje implicate in aceasta drama sunt o prietena trecuta de 30 de ani a tragicei eroine, aproape fata batrana care inca ravneste la afectiune, si un doctor, si el un pic pasionat de aspectele supranaturale ale existentei, dar, in acelasi timp, sceptic si de buna credinta.
Povestea per total are destule momente macabre si o atmosfera suficient de tensionata, incat sa rezulte un film de categorie B de toata frumusetea, daca ar fi ecranizata. Abunda in descriere de experiente extrasenzoriale, care, ca si multele detalii referitoare la arta alchimiei, par a fi un pic impinse cu piciorul, din graba unui tanar care inca nu invatase ca nu exista un semn de egalitate intre calitate si cantitate.
Dar printre toate aceste, cand vine vorba de simplele relatii intre oameni, de inaltarile si, mai ales, de scaderile lor, Maugham straluceste, precum aurul care incepe sa se iteasca in pietrisul de rau, si l-am recunoscut intru totul pe acel autor care ne-a fermecat pe mine si pe bestiala mea mama de-a lungul timpului, in special prin proza scurta.
O sa ma refer cu precadere la modul cum protagonista cade prada farmecelor diabolice ale pretinsului mag. Intr-o lectura in cheie fantastica, respectiva este victima unor vraji nepamantene, impotriva carora nu are ce face. Dar nasul meu de copoi literar a mirosit ca Maugham, fin si ironic observator al vietii, a vizat mai degraba radiografierea procesului prin care o femeie vulnerabila mental, cu insuficienta cultura si personalitate, dar cu pretinse inclinatii spre cultura, se prabuseste in fata unui barbat abil, depravat si cu tupeu, ignorand pe tipul respectabil, dar plictisitor, care ii poarta o afectiune reala.
Nu sunt avid cititor al blogurilor altora, dar, chiar si asa, tot am dat pana acum peste vreo 3-4 de articole profunde, in care internautii scriitori respectivi deplangeau cu mult patetism aceeasi slabiciune femeiasca. Din moment ce va aflati pe acest blog, probabil ca v-ati intalnit si voi cu astfel de articole, dar sfatul meu e sa cititi si romanul lui Maugham, pentru ca veti descoperi ca a nu spune lucrurilor pe nume e mult mai elocvent.
Cartea are si o prefata care, la cateva pagini cate insumeaza, are un efect extraordinar asupra restului, daca te hotarasti sa o citesti inainte. La ani buni de la publicarea Magului, W. Somerset Maugham rememoreaza contextul in care a fost inspirat sa-l scrie; exista atata autoironie si luciditate in acest scurt cuvant inainte, incat restul romanului nu mai apare decat ca o ilustrare a faptului ca, si daca negam existenta supranaturalului, profesia de scriitor ramane cea a unui mag cu o putere inegalabila.
Ca veni vorba de inceputuri care te aseaza intr-o anumita stare, pentru ceea ce lui Maugham ii ia vreo 7 pagini, lui Herman Melville nu-i trebuie decat 3 cuvinte: CALL ME ISHMAEL. Fie ca sunt goosebumps, fie ca sunt fiori de placere, ii simt de fiecare data cand citesc asta.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ocazia de a cerne aur in pietrisul de rau.