Într-un interviu foarte haios, în care rememora cele mai importante roluri ale carierei, Russell Crowe îl numea pe Ridley Scott ”a Renaissance man”.

În limba engleză, acest termen are un sens mai larg, însă, urmărind The Last Duel, nu m-am putut abține să nu îl iau și la propriu, deoarece, chiar și când explozia de feminism alterează subtilitatea narațiunii, figura lui Jodie Comer, frumoasă de parcă ar fi pictată de Botticelli, rămâne ca un far luminos într-o mare de brutalitate.

Filmul debutează cu un exercițiu de tachinare nemilos – câteva cadre te aruncă în iureșul duelului cu pricina, executat cu o vigoare și un dramatism care îți pompează adrenalină și îți stârnesc pofta de acțiune, pentru ca apoi povestea să se întoarcă și să purceadă la a explica în stil Rashomon cum s-a ajuns acolo.

Mi-am zis atunci: Muamăăă, două ore de vorbărie până aflăm deznodământul!

Dar nu, prin realizare și interpretări, The Last Duel îți ține interesul treaz și relevă un Ridley Scott care, la peste 80 de ani, lucrează cu o prospețime uimitoare și cu preocupare pentru narațiune, mai degrabă decât pentru spectacol.

Decorurile și costumele sunt somptuoase, imaginea fără cusur compusă, montajul fluid, iar fiecare scenă, deși neîndoios cinematografică, are o valoare aproape teatrală, de tablou vivant însuflețit, pe care îl admiri, chiar și când e cadru pentru fapte reprobabile.

Scenariul este inteligent, în limitele pe care i le permite teza pe care o adoptă. Lumea din The Last Duel este una dominată de bărbați, una în care femeile sunt proprietăți și pioni, una în care primează dreptul celui puternic și/sau pilos. Nu zic că n-ar fi fost așa, dar mai multă ambiguitate ar fi servit și mai bine artei.

Însă un film este produsul timpurilor sale, iar noi stăm încă sub semnul lui #MeToo, așa că acceptăm pelicula așa cum e.

Ambiguitatea despre care vorbeam i-ar fi ajutat și lui Jodie Comer, care ar fi fost astfel propulsată chiar în cursa către o nominalizare la Oscar, mai ales că dă excelent replica unor masculi de tot felul.

Unul este un Matt Damon cu o coafură catastrofală. Doar marea sa competență actoricească trece chica-i de șmenar de anii ’90 în plan secund. Mai în elementul lui din punct de vedere al părului este Adam Driver, care bifează încă un rol solid și îl mai răzuiește un pic din memoria colectivă pe Kylo Ren.

Și așa ajungem la Ben Affleck blond.

Vă las un moment să contemplați ideea și imaginea.

Chiar și după ce personajul său începea să aibă apariții mai dese și atât de savuroase, încât părea că Affleck juisează la fiecare replică, creierul meu tot tresărea vag agresat de această găselniță.

Mă tot gândesc că regizorul lui The Last Duel mai scoate anul acesta și House of Gucci, care promite la rându-i delicii actoricești și de mizanscenă.

Așa că Ridley Scott se duelează în 2021 cu el însuși, iar The Academy of Motion Picture Arts and Sciences are ocazia și argumentele să procedeze așa cum au făcut-o și cu Scorsese pentru The Departed.

Hai, oameni buni, maeștrii merită onorați cât sunt încă printre noi!