De-a lungul anilor, Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a devenit un fel de sanctuar pentru mine.
Mă simt bine acolo.
Bine primit, bine tratat, iar calitatea spectacolelor e o constantă binevenită, într-o lume de variabile, cele mai multe neplăcute.
În cadrul acestui sanctuar, un ritual aparte este Concertul de Anul Nou, care marchează cumva debutul clar al unei noi aventuri culturale de 365 de zile.
La finele lui 2023, acest sanctuar s-a aflat sub asediul unor forțe exterioare, însă a fost salvat de o mobilizare exemplară a comunității.
Însă senzația că tot ce a fost clădit cu trudă și dedicare se poate nărui din cauza unor interese meschine mi-a strecurat în suflet îndoiala că mă voi putea bucura pe deplin de acest concert.
Speranța a ridicat rapid capul, însă, pentru că, de îndată ce m-am văzut în sala filarmonicii, am constatat că e plină ochi. Iar aceasta a fost doar prima seara din trei cu același nivel de interes din partea publicului.
Mai mult, am simțit din partea muzicienilor orchestrei o poftă de a cânta pe care aș numi-o de-a dreptul acerbă, fapt cu atât mai meritoriu, cu cât cei mai mulți dintre ei veneau după un extenuant și entuziasmant turneu în China.
În general, Concertul de Anul Nou de la Craiova urmează modelul celui faimos de la Viena, dar nu ad literam, ci împodobindu-l cu diverse compoziții suculente și nu neapărat de pe tărâmul valsurilor și polcilor.
De data aceasta, am simțit o neobișnuit de mare apropiere tematică de cel vienez, dar asta nu a fost un neajuns, ba dimpotrivă, mi-a făcut cunoștință cu unele creații savuroase și sugestive, precum Polca-Mazurcă ”Libelula” și Polca Moulinet de Josef Strauss sau Uvertura operei ”Nevestele vesele din Windsor” de Otto Nicolai (abia aștept Festivalul Shakespeare din 2024!).
Bineînțeles, nu au lipsit șlagăre consacrate ale lui Johann Strauss-Fiul, precum Polca ”Tritsch-Tratsch” sau Valsul ”Dunărea Albastră”, care a stârnit un efect de undă printre spectatori.
Pretutindeni în sală, capete se lăsau purtate dintr-o parte într-alta de valurile armonioase ale acestei capodopere.
Nu ar fi trebuit să mă surprindă această inspirată întoarcere la origini, pentru că dirijor al concertului a fost austriacul Frederic Pfeiffer (o fi neam cu preafrumoasa Michelle?)
Inițial, a arborat o mină încruntată, de parcă ar fi însăși chintesența opoziției manifestate de țara sa față de intrarea României în Schengen.
N-a fost decât o manevră, pentru că, pe parcurs, s-a destins și ne-a destins pe toți, totul culminând cu Valsul ”Sânge vienez” al lui Strauss-Fiul, când toate diferențele lingvistice și culturale s-au șters și a fost fratele nostru.
Vorba ceea: Sângele apă nu se face.
Iar la momentul emblematic concertului, adică la săltărețul Marș Radetzky, ne-a tratat pe noi, spectatorii, nu ca pe o masă de manevră, ci ca pe veritabili membri ai orchestrei.
Ca urmare, la finalul spectacolului, ne-a invitat și pe noi să ne ridicăm, în același timp cu muzicienii filarmonicii.
Așa am început noul an.
Împreună.
Credit foto: Pagina oficială a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.
