The Raging Mega-Bull

Dacă Freud ar vedea The Smashing Machine, ar fi un pic nedumerit.

Protagonistul este un luptător feroce și masiv, care, în ring, nu e prea departe de un animal.

În restul timpul, acest Mark Kerr este politicos, reținut și de un bun simț vecin cu înțelepciunea.

Bine, bine, avem un Sine sălbatic și un Supra-Eu ultra-domestic, dar unde e Eul?

Unde e instanța care mediează între aceste două componente ireconciliabile ale personalității?

Aflăm rapid că e vorba de opioide, adică omul nostru ia practic droguri ca să nu mai simtă durere.

Iar dacă nu trișează legal, se păcălește pe sine, căci dozele necesare sunt din ce în ce mai mari, iar efectele asupra relațiilor cu ceilalți, în special cu partenera de viață, sunt tot mai nocive.

Apoi vine momentul decisiv, care generează epifania.

Pare o sarcină actoricească demnă de un Robert De Niro, dar cel chemat să întruchipeze pe acest colos cu psihic de lut este Dwayne ”The Rock” Johnson.

Iar eu, ca și omenirea întreagă, am fost uluit să descopăr ce disponibilitate interpretativă, căci îl consideram un fel Steven Seagal mai simpatic sau un Arnold Schwarzenegger mai smead.

Însă The Smashing Machine vine și, fidel titlului, ne face praf orice prejudecată.

Filmul în sine nu e de vreo mare complexitate sau miză ideatică. Ne privesc prea puțin certurile conjugale cu gagica destul de pițipoancă (redată cu deja obișnuita-i competență de Emily Blunt), iar competițiile la caare ia parte nu au vreo aură de olimpiadă mitică.

Însă regizorul-scenarist Benny Safdie, care lucrează de data aceasta pe cont propriu (fratele Josh e ocupat în altă parte cu Marty Supreme), ocolește locurile comune ale atâtor pelicule cu subiect sportiv și ne oferă mai degrabă un studiu de caz despre o transformare personală subtilă.

Urmărit aproape permanent de cameră, vedem pas cu pas, milimetru cu mimimetru și neuron cu neuron, personajul lui The Rock nu doar se dezvață de droguri, ci se învață cu înfrângerea.

O victorie pentru care Dwayne Johnson, precum Atlas, poartă întregul film în spate (are și unde).

Cu acest recital expresiv neașteptat și cu niște scene de luptă excelent decupate (încă un motiv să găsim paralele cu The Raging Bull), The Smashing Machine are șanse să conducă la ceea ce, până acum, mulți am fi crezut că e o glumă – o nominalizare la Oscar pentru The Rock.

E bătaie mare la categoria rolului principal masculin, sunt de vreo două ori mai mulți interpreți meritorii în sezonul ăsta decât locuri eligibile, dar pe unul l-aș vrea ocupat de el.

Oricine își depășește condiția e un învingător care merită cântat și celebrat.

Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.