Ca sa poti aprecia cu adevarat filmul Ifigeneia, n-ar strica sa fi citit in prealabil piesa Ifigeneia. Daca, vorba bancului, n-ai prealabil, poti s-o faci si dintr-o colectie de dramaturgie antica greaca.
Marele regizor Mihalis Kakogiannis (Zorba Grecul) si-a pus talentul si patriotismul in slujba transpunerii pe ecran a piesei lui Euripide: patriotismul l-a impiedicat sa altereze continutul monumentului literar mai mult decat o cer exigentele cinematografiei, iar talentul l-a ajutat sa faca niste alegeri stilistice inspirate. Cea mai importanta a fost decizia de a filma in locuri reale, dar nu recreate, ci in forma de ruina in care se prezinta acum.
Doua imagini imi staruie in minte ca definitorii pentru atemporalitatea superba rezultata din aceasta punere in scena: cortegiul condus de Clitemnestra parasind Micene prin faimoasa poarta cu leii afrontati si Ifigenia urcand trepte mancate de calcar in drum spre locul sacrificiului.
Apropo de sacrificiu, sa vorbim rapid si despre subiectul filmului/piesei: Aheii sunt chititi sa mearga sa o recupereze pe Elena din Troia si sa faca rost de niste prada babana, dar se vad blocati intr-o exasperanta inactivitate, datorata lipsei de propulsoare – recte energie eoliana. Consultand pe un profet, liderul lor, Agamemnon, afla cu groaza ca, pentru a putea ridica ancora, va fi nevoit s-o jertfeasca pe scumpa sa copila, Ifigenia. Sfasiat sufleteste, accepta sa o cheme, sub pretext ca vrea sa o marite cu Ahile (care aici nu e Brad Pitt, repet, nu e Brad Pitt), nestiind ca infipta-i sotie, Clitemnestra, tine mortis sa asiste la maritisul fiicei.
Ca pondere de prim-plan si forta interpretativa, Ifigeneia se poate imparti in trei.
Prima parte ii apartine lui Agamemnon, jucat de impunatorul Kostas Kazakos, care se zbate intre ambitie si sentimente paterne; bucata sa poate fi considerata si o alegorie a capcanei in care se gasesc cei ce detin puterea, care nu pot sa se ghideze dupa propriile valori, ci trebuie sa isi intretina imaginea si sa ii multumeasca pe cei multi pe care isi fundamenteaza aceasta putere.
In a doua, atentia ti-e absorbita de Clitemnestra, mama care pleaca incantata sa isi marite fata si descopera ce soarta ii rezerva chiar tatal ei. Pe Irene Papas o stiu de mult drept o mare actrita, dar aici, in limba ei si intr-o opera pe care, probabil, a simtit-o dintotdeauna apropiata (asa cum un roman simte O scrisoare pierduta, de pilda), da adevarata masura a fortei sale actoricesti. Cum spuneam, Agamemnon e impunator, dar chiar si el se face mic in fata furiei de tigroaica a mamei care, pentru a-si apara odrasla, e hotarat sa infrunte mii de barbati pusi pe ucis.
In a treia, eroina eponina, Ifigenia, isi revendica filmul care, in fond, ii apartine. Tatiana Papamoschou, cvasi-decorativa pana atunci, reda o multitudine coplesitoare de reactii: se roaga pentru viata ei, incearca sa convinga si isi accepta soarta cu un curaj induiosator. Astfel, cand tragi linie, intelegi de ce Euripide a considerat-o pe ea cea mai importanta figura a piesei. In ea se regaseste umanitatea perpetua care uneste arta si creatiile de la inceputul lumii si pana in zilele noastre.
Un film mare se recunoaste si prin modul cum iti modeleaza perceptiile. Intotdeauna am considerat-o pe Clitemnestra drept un personaj negativ, prin prisma a ce face dupa ce Agamemnon se intoarce din razboi. Figura Irenei Papas din finalul filmului nu o scuza, dar e pledoarie convingatoare asupra a ce a motivat-o sa procedeze astfel.
Vai de barbatul pe care il urmareste sotia cu o astfel de privire!
