Citizen Kane in the Underworld

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Ghidul autostopistului traumatic

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă te uiți în sânul breslei regizorilor de la Hollywood, constați rapid că e preponderent masculină.

Poate că, în ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, cu o Chloe Zhao sau Jane Campion triumfând meritat la Oscaruri sau o Greta Gerwig foarte prezentă în rândul celor mai succes cineaști, însă toate aceste exemple se sprijină pe umerii Idei Lupino, care reușea să se impună din spatele camerei într-o lume de orgolii și testosteron.

Și niciunul dintre filmele regizate de ea nu e mai grăitor decât The Hitch-Hiker, pe care, dacă îl vezi fără să-i știi realizatoarea, i-l atribui fără ezitări lui Alfred Hitchcock.

Prin America acelor autostrăzi prelungi din sălbăticie bântuie un asasin în serie, un autostopist care își împușcă binefăcătorii și îi jefuiește.

Doi bărbați familiști, plecați de acasă într-o escapadă de pescuit, se gândesc să dea o raită prin Mexic și, pe parcus, fac greșeala să îl ia pe respectivul, care își dă arama pe față rapid, începând astfel un periplu încărcat de sadism psihologic și de sentimentul că totul atârnă de un fir de păr.

Ca regizoare, Ida Lupino nu e doar foarte stăpână pe mijloacele specifice inducerii tensiunii, dar e și foarte economicoasă cu ele. E limpede că filmul nu a beneficiat de prea multe resurse, însă sunt folosite judicios și inspirat.

Faptul că acțiunea se desfășoară fie în mașină, fie în locuri reale din meleagurile aride mexicane îi sporește eficacitatea emoțională. Drama celor doi ostatici e cu atât mai dureroasă, cu cât îi vezi izolați de lume și de orice sursă de speranță.

Cu atât mai remarcabil pentru o peliculă de ani ’50 regizată de o femeie este că, exceptând apariția fugitivă a unei fetițe adorabile, The Hitch-Hiker nu are personaje feminine.

Iar cele masculine sunt excelent reliefate.

Solidari în ipostaza de victime și prizonieri, Edmond O’Brien și Frank Lovejoy au personalități diferite, fiecare abordând pericolul, trauma și posibilitățile de evadare în feluri diferite.

Și nimeni nu îi poate condamna că se tem sau eșuează, pentru că îl au un față pe unul dintre cei mai cei răi ai marelui ecran.

Da, mi se pare o nedreptate că în topul celor mai detestabile personaje negative ale lumii cinematografiei nu îl găsim și pe acest autostopist al lui William Talman.

E declasatul pentru care nu mai există nicio morală, pentru care lumea e darwinism extrem, este sociopatul pentru care solidaritatea și compasiunea sunt slăbiciuni, este diformul nihilist care urăște tot și pe toți.

Sadismul lui e dublat de un sarcasm care îl face odios, dar irezistibil, așa cum nu ne putem sustrage farmecului Jokerului lui Heath Ledger sau al lui Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

The Hitch-Hiker durează doar o oră și zece minute.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de repede, pentru că filmul e captivant.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de încet, pentru că filmul e cutremurător.

Caragiale in SUA

By Iulian in Filme 0 Comment

Cum ar fi aratat un film facut dupa o piesa de Caragiale, daca maestrul ar fi ajuns prin State? Fix precum miezul lui The Man Who Shot Liberty Valance.

De ce miezul? Pentru ca regizorul John Ford a realizat o pelicula care poate fi interpretata in mai multe chei. Daca faci abstractie de cele cateva minute de la inceput si de la sfarsit, ai un western simpatic si usor de digerat, care prezinta doua alternative de eroi: cowboy-ul prin excelenta, viteaz, iute de tragaci si un pic sfios in fata damelor, si legislatorul, omul inimos, animat de simtul dreptatii si al respectarii ei, care sadeste  civilizatia acolo unde pare a fi imposibil.

Casele de pariuri n-ar oferi cote prea mari pentru ghicitul celor care ii interpreteaza pe cei doi: evident ca omul vestului este John „The Duke” Wayne, iar cel dedicat comunitatii este James Stewart, care prin simpla-i prezenta pare a raspandi bunatate. Traseele lor narative se impletesc in oraselul Shinbone, subdezvoltat si prafuit ca orice urbe a epocii de aur a western-ului, terorizat de un bandit violent, jucat de (nici aici nu prindeti vreo cota mai mare de 1.01) Lee Marvin.

Nu misterul enuntat de titlul filmului e partea sa forte, ci interactiunile personajelor, care pe langa cei trei mari de mai sus, compun o savuroasa galerie caragialesca. De ce neaparat caragialesca? Pentru ca bestiala mea mama mi-a explicat ceva esential in privinta marelui nostru scriitor: Caragiale si-a iubit personajele; da, le-a umplut de defecte, dar a facut-o cu dragoste, nu cu obida.

Asa si in The Man Who Shot Liberty Valance: chiar daca rubicondul serif, interpretat de Andy Devine, e ridicol rau de tot, nu mai poti de dragul lui, cat despre Edmond O’Brien in rolul unui jurnalist care isi poate pune pe blazon si penita si sugativa, declar sus si tare ca e personajul meu preferat, pentru simplul motiv ca le fura scenele lui Wayne, Stewart si Marvin, fara discriminare.

Ce e insa cu acele minute de la inceput si de la final? Daca miezul e responsabil cu savoarea, ele confera filmului subtilitate artistica. Au un aer funebru, inclusiv tenta usor mai realista cu care sunt filmate, cu scopul de a spune parca: Ce veti vedea/ati vazut vine dintr-o lume care nu va mai fi, asa ca bucurati-va de ea, pretuiti-o si nu o uitati!

The Man Who Shot Liberty Valance – coji amare, miez dulce.

Lee Marvin, James Stewart, John Wayne si Lee Van Cleef (Raul) – mai sa-mi explodeze ecranul de atata talent la un loc.

Entertainment morbid

By Iulian in Filme 1 Comment

Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?

La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.

Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.

Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.

Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.

De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.

Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.

Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!

Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.

V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.

Tensiune fara impuscaturi

By Iulian in Filme 1 Comment

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster, planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.