Bunătatea nu se poate falsifica

By Iulian in Filme 0 Comment

Există o decadă în cinematografia americană când generozitatea idealurilor și calitatea realizării au fuzionat perfect.

Este vorba de perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, ieșite biruitoare din Al Doilea Război Mondial și instalate dominant ca pol al libertății de expresie și tărâm al unei prosperități fără precedent, Statele Unite ale Americii își făureau imaginea din care s-au hrănit decenii la rând (până de curând).

În acest context apare Mister 880, comedie romantică și lejer film de suspans, în care un agent specializat în depistarea falsificatorilor de bani (Burt Lancaster) încearcă să dea de urmele personajului eponim, care nu e nici foarte competent, nici foarte dăunător (vizează bancnote de 1 Dolar), dar care a rămas neprins mai bine de un deceniu.

Pe parcurs, se îndrăgostește de o simpatică și incisivă interpretă de la ONU (Dorothy McGuire) și îl cunoaște pe de-toți-iubitul Skipper, un pensionar al cărui scop în viață nu pare a fi decât a-i ajuta pe ceilalți (Edmund Gwenn).

Regizorul Edmund Golding folosește un scenariu inteligent, foarte bine documentat, pentru a împleti latura amoroasă relaxată cu vaga tramă narativă, rezultatul obligându-mă să apelez din nou la sintagma ”mică bijuterie”, care caracterizează aceste filme de calitate, care n-au aura acelor capodopere înregistrate de posteritate, dar care nu așteaptă decât să fie șterse de praful uitării, pentru a străluci din nou.

Burt Lancaster este viguros și charismatic fără efort, așa cum îl știm, Dorothy McGuire îi dă replica pe măsură, însă acel personaj care impune tonul emoțional al peliculei este Edmund Gwenn.

De neuitat ca Moș Crăciun în Miracle on 34th Street, acest adorabil actor readuce bonomia și altruismul pe ecran, dar le conferă mai multe umbre ale trecutului. În personajul său îl vedem pe acel om ajuns la vârsta senectuții după o viața care nu l-a scutit de durere, dar pe care o gestionează dedicându-se celorlalți.

De aceea, mica sa transgresiune (nu zic mai mult, deși nu-i greu de ghicit despre ce e vorba) apare nu doar scuzabilă, ci mai mult ca o acuză discretă la adresa modului cum societatea alege să își trateze membrii ajunși la amurgul vieții.

În prag de sărbători hibernale, merită să reflectăm asupra acestui lucru.

We didn’t need sex, we had Tyrone Power

By Iulian in Filme 0 Comment

Vorbele de mai sus nu ii apartin oricui, ci Barbarei Cartland, prodigioasa scriitoare de romane siropoase, la care adaug si eu amanuntul ca Tyrone Power figureaza si la inceputul volumul Istoria frumusetii, editat de Umberto Eco, ca reprezentativ pentru cum a evoluat conceptul de aratos de-a lungul istoriei.

Iar daca va doriti o explicatie a unor astfel de elogii, avem filmul Nightmare Alley.

Pelicula regizata de Edmund Goulding urmareste traseul fulminant al unui mentalist (iluzionist specializat in citirea gandurilor), de la umila conditie de circar la vedeta prin cercuri inalte, unde bogatasi cu constiinte incarcate ii iau abilitatile de bune.

Traseul sau catre succes si hubrisul de care se lasa cuprins ii prilejuiesc lui Tyrone Power un veritabil tur de forta actoricesc, in care dovedeste ca, fara a fi fost cel mai mare interpret a vremurilor sale, beneficia de o doza de talent care n-a apucat sa dea roade pe deplin (s-a prapadit la doar 44 de ani).

Figura sa eleganta, dictia curgatoare si privirea intensa, usor hipnotica si luciferica, sunt perfect adecvate momentelor cand da reprezentatii. Il ajuta si scenariul inteligent, care dezvaluie detalii din culisele artei prin care unii oameni ii imbrobodesc pe altii.

Nightmare Alley prezinta si un superb paradox, pe care numai Hollywood-ul din Epoca sa de Aur il putea oferi: desi protagonistul si cele trei dame care ii marcheaza viata sunt situate de partea escrocheriei, asadar, macar teoretic, de partea cealalta a celei in care ne aflam noi, privitorii, sunt de o frumusete impecabila si de o expresivitate lipsita de grotesc, astfel incat spectacolul inselaciunii nu e deranjant, ci pasionant.

Filmul prezinta si o morala dureroasa, dar omniprezenta in cultura umana, de la vechii greci la paremiologia romaneasca:

Nu te intinde mai mult decat iti e plapuma.

Recomand vizionarea lui Nightmare Alley in pereche cu The Razor’s Edge, in care il regasim pe acelasi actor, intr-un rol de o foarte diferita factura.

Din amandoua veti ramane cu imaginea lui Tyrone Power intiparita in memorie.

Un tip al naibii de frumos, care nici nu juca rau.