Enigme eduardiene

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a prezentat (dar nu și descifrat, ce farmec ar avea?) enigme, mai precis unele formulate muzical de compozitori cu prenume de Eduard.

Cea mai mare parte a concertului a fost dedicată Variațiunilor ”Enigma”, op. 36 ale lui Edward Elgar.

Nu știu, e încă o enigmă pentru mine, dar acțiunea combinată a titlului și a sonorității mă presdispune deseori spre a explora mental acel domeniu al culturii universale pe care o bucată muzicală clasică îl evocă subtil.

Varietatea acestei selecții m-a purtat, astfel, prin fel și chip de mistere neelucidate ale omenirii, iar gazdă a tuturor acestor episoade de documentar cel puțin la fel de bun precum cele ale BBC-ului a fost dirijorul Radu Zaharia.

O secvență a avut ceva de zbor, de incursiune în văzduh, așa că am admirat grandioasele contururi de la Nazca, al căror rost e încă discutat între specialiști.

O altă secvență, jucăușă, m-a purtat cu gândul la Manuscrisul Voynich, ale cărui desene pitorești și scrieri ciudate încă sunt o provocare pentru istorici și criptografi. Iar acea sonoritate glumeața despre care vorbeam a inclus și ipoteza că e o farsă erudită din partea celui căruia îi poartă numele.

Niște pasaje muzicale mai tensionate m-au purtat pe coridoarele încă neexplorate așe Mormântului Primului Împărat al Chinei, același despot genial care și-a făurit o armată de soldați de teracotă, ca să îl slujească în viața de apoi.

Iar momentele astrale ale acelorași Variațiuni ”Enigma” au exprimat sugestiv acea tendință pur umană de a privi către stele și a le înțelege, aspirație și necesitate care au dus atât la monumentalul Stonehenge, cât și la concisul Disc Nebra.

N-a lipsit, însă, cea mai mare enigmă dintre toate, adică întortocheatul labirint al sufletului omenesc, redat în complexitatea Concertului în La minor pentru pian și orchestră, op. 16 al lui Edvard Grieg, care a avut-o în prim-plan pe artista Maria Diana Petrache.

Când duioasă, când exaltată, când discretă, când decisă, această compoziție n-a oferit răspunsul definitiv a ce anume ne face oameni, dar a fost un îndemn în a nu abandona niciodată această enigmă.

Iar prin muzică avem o posibilă cheie a descifrării ei.

Sursă imagini din timpul concertului: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Camaieu muzical

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

În artele plastice, termenul de ”camaieu” denumește o pictură realizată în tonurile unei singure culori.

Nu e lucru ușor.

Să le dozezi, să le armonizezi, să le faci acceptate.

Însă o creație reușită își atinge scopul de a transmite ceva, așa cum a funcționat și abordarea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care și-au construit cel mai recent spectacol cu lucrări ale aceluiași compozitor, Edward Elgar, artistul englez care a concheta și cu pic cu chimia (sau să fi fost alchimie modernă?).

O să mă refer la aceste compoziții nu în ordinea lor cronologică din cadrul concertului, ci aceea a evoluției emoționale care mi s-a relevat ascultându-le.

Serenada în Mi minor pentru orchestră de coarde, op. 20 și Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85, la acesta din urmă beneficiind și de patosul excelent controlat al solistului Octavian Pop, mi s-au părut fațete ale mozaicului de neliniști care ne dau târcoale în perioada asta, precum niște erinii mai puțin stridente, dar nu mai puțin amenințătoare.

Oare lumea se afundă în nisipurile mișcătoare ale unui război?

Oare vom mai putea trăi ca înainte?

Oare ce ar trebuie să fac și încotro s-o iau?

Gânduri negre legitime, pe care nu avem încotro decât să le conștientizăm, dar pe care, așezându-le într-un peisaj mai amplu al speranței, le putem ține în frâu.

Pentru asta, nu strică un strop de iubire, iar Salut d’Amour, op. 12, una dintre cele mai cunoscute bucăți compuse de Edward Elgar, e binevenită.

Iar scurtimea ei, simbol al evanescenței acestui sentiment, este și o virtute.

Câteodată, să ațipești câteva minute în fotoliu te revigorează pentru toată ziua.

Câteodată, să asculți câteva minute de muzică mare te revigorează pentru toată săptămâna.

Cea mai puternică injecție de stare de bine a venit, însă, de la Pomp and circumstance, op. 39, nr. 1, în care s-au estompat fruntariile dintre noi, publicul, și forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice a Filarmonicii din Craiova, conduse cu bonomia-i fermă de Svilen Simeonov.

Coregrafia inspirată a momentului ne-a apropiat ca oameni și a lăsat muzica să desăvârșească acel sentiment de comuniune care te protejează de multe vitregii ale sorții.

Muzica nu poate rezolva problemele lumii.

Muzica poate rezolva problemele lumii.

Două ipoteze care par la fel de plauzibile.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Coloană sonoră pentru actualități

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Trecuse ceva timp de când, spre rușinea mea, nu mai trecusem pragul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Revederea și reascultarea au fost, însă, mai dulci astfel.

Iar programul acestui concert a venit ca o veritabilă coloană sonoră a evenimentelor sub imperiul cărora ne ducem existența în ultimele luni.

Primele două compoziții prezentate în program au fost scurte, dar emoționante: „I sospiri” pentru orchestră de coarde, harpă și orgă de Edward Elgar și Moartea Mélisandei din suita Pelléas și Mélisande de Jean Sibelius.

Fiecare are particularitățile și subtilitățile sale muzicale, însă, împreună au fost ca o carte de rugăciuni, deschisă pentru a aduce un pios omagiu celor care și-au pierdut viața în război, pandemie și atacurile armate de pe tot cuprinsul globului, din SUA până în Nigeria.

După cele două momente de reculegere, au urmat Dansurile simfonice, op 45 ale lui Serghei Rahmaninov. Probabil grație sonorității tipic slave din debut, nu întâmplătoare, știind că autorul și-a propus aici să reînvie multiple tradiții ale muzicii ruse tradiționale, în caleidoscopul celor trei părți ale compoziției am regăsit un veritabil buletin al conflictului din Ucraina, cu toată oroarea și gloria sa.

Îndârjirea apărătorilor.

Absurdul întregii situații.

Figura ambasadorului Ucrainei în Japonia, îmbrăcat ca samurai și cu poemul de moarte pregătit.

Mama ucraineană care a reușit să treacă graniță împreună cu trei copii – unul al ei, unul al unor vecini uciși într-un atac cu bombă și unul luat de stradă, unde stătea pironit lângă trupul mamei doborâte de un șrapnel pe stradă.

Convoaiele de români ieșiți în întâmpinarea refugiaților la diverse puncte de frontieră.

Iar finalul a fost un bombardament în toată regula, dar nu unul la capătul căruia e nefericire, ci bucurie împărtășită.

Crainic al acestui buletin de știri a fost dirijorul Vladimir Lungu, care, după ce a manevrat cu gesturi tăioase teatrul de operațiuni, la final și-a trecut cu generozitate în revistă armata de muzicieni pe care i-a condus către această victorie a spiritului.

O victoria a noastră, a tuturor.