Anul acesta va apărea Diablo 4, iar fanii acestei serii de jocuri își exprimă deja speranța că se va apropia de calitatea lui Diablo 2 (cea de-a treia parte este atât de hulit, încât este sărit din discuție aproape a priori).

Apărut în 2000 (cu extensia Lord of Destruction în 2001), Diablo 2 a rămas etalon și deseori m-am întrebat ce anume a făcut să fie atât de popular, ajungând chiar să dea dependență. Eu, unul, mărturisesc că mi-am petrecut multe ore parcurgându-l și terminându-l cu diverse personaje.

Un răspuns ar fi, bineînțeles, calitatea realizării tehnice, dar aceasta singură nu ar fi suficientă, dacă jocul nu ar uza de un ansamblu de mecanisme psihologice cărora nu le putem rezista, oricât am crede și care, însumate, creează o veritabilă suprastructură în fața căreia ești neputincios.

Mai jos sunt câteva dintre aceste mecanisme pe care le-am identificat de-a lungul timpului, pe măsură ce m-am maturizat, am extins sfera lecturilor către înțelegerea naturii umane, în tot acest timp revizitând Diablo 2 cu o pasiune egală cu cea de la prima aventură în acest univers ludic.

Simplitatea – mintea umană are nevoia de a simplifica, pentru că a consuma energie în sarcini complexe nu e ceva ce poate face în continuu. Spre deosebire de alte jocuri din categoria RPG, Diablo 2 este ușor de stăpânit, de manevrat și de exploatat. Curba învățării aici este foarte abruptă, iar asta este un atu deja irezistibil.

Maniheismul – utilizez în sens acest termen derivat din istoria religiilor, pentru a prezenta încă o trăsătură esențială a Diablo 2: distincția clară între tabăra binelui și cea a răului. Spre deosebirea de ambiguitatea morală care face dintr-un Planescape Torment o capodoperă, aici știi foarte bine de partea cui lupți, fapt care îți conferă plăcerea mecanismului mental de mai jos.

Eroul și cultul eroului – am preluat sintagma de la Thomas Carlyle (On Heroes, Hero-Worship, and the Heroic in History), pentru că acceptându-i validitatea (și e greu de contestat, uitați-vă numai la succesul universului Marvel), explică satisfacția pe care Diablo 2 ți-o oferă, punându-te într-o ipostază excepțională, de salvator al omenirii și de figură înzestrată cu abilități ieșite din comun.

Gustul pentru medieval – încă din perioada romantică, adică mijlocul secolului al XIX-lea, oamenii s-au întors către perioadă medievală, mai precis cea vest-europeană, ca fiind una a eroilor și faptelor de vitejie deosebite, iar această fascinație continuă și în prezent. Universul literar la lui Tolkien, A Game of Thrones sau chiar seriale cu pretenții de veridicitate istorică (precum cele cu vikingi) se revendică de la Evul Mediu. Primul joc din serie, Diablo, este elocvent în acest sens, fiind o impecabilă ilustrare a conceputului de horror gotic, iar Diablo 2 are cel puțin trei acte (I, IV și V) care se desfășoară într-un cadru medieval tipic.

Stimul și răspuns imediat – nu ne putem dezlipi de Diablo 2 din același motiv pentru care nu putem înceta să derulăm Facebook-ul sau Instagram-ul: ne oferă o recompensă imediată, o injecție promptă de dopamină. În cazul jocului, dai câteva click-uri, omori un monstru, primești recompensa, vezi ce e și treci la următorul.

Plăcerea loteriei – așa cum spuneam mai sus, după aproape fiecare dușman răpus, primești o recompensă, în bani sau obiecte, generate aleatoriu, și nu cred că exagerez când spun că acest tip de loterie e responsabil pentru cel puțin jumătate din atracție pe care o exercită Diablo 2. Chiar în aceste momente rememorez senzația de euforie pe care o încercam când îmi apărea câte un obiect pe galben (adică rar) sau pe auriu (adică unic).

Refularea agresivității – pentru a ajunge la acele recompense, este nevoie să distrugi creaturi de tot felul, iar aceasta este o recompensă în sine. Cei mai mulți dintre noi avem o doză înnăscută de agresivitate care, în cele mai multe cazuri, este ținută sub control de barierele mentale pe care ni le-am construit singuri sau pe care ni le impune societatea. În Diablo 2, poți să dai frâu liber acestor impulsuri distructive, fără riscuri sociale majore.

Iluzia controlului – în cercetările mele pentru acest articol, am mai întâlnit două expresii interesante – alchimia procedurală și algoritm de dezvoltare personală. Personalitatea noastră se dezvoltă în mod necontrolat, ca urmare a structurii corticale pe care o nimerim la naștere, dar și a condițiilor exterioare, asupra cărora avem rar spre deloc vreo putere. În Diablo 2, poți alege ce personaj să fii, precum și felul în care să evolueze din punct de vedere al trăsăturilor sau abilităților.

Efectul IKEA – în strânsă legătură cu mecanismul mental de mai sus este și acesta, care se referă la faptul că o persoană se atașează mai mult de un produs sau serviciu la realizarea căruia a contribuit. După ce ai investit zeci de ore configurând un Paladin cu Holy Freeze și Zeal, parcă nu îți vine să te oprești după ce ai terminat jocul pe dificultatea obișnuită. Așa că îl reiei pe nivel Nightmare și chiar Hell.

***

Sper că toate cele expus mai sus să constituie o explicație parțială a succesului acestui joc formidabil.

Dar nu emit vreo pretenție de exhaustivitate.

Căci, după cum bine spune Deckard Cain, un personaj emblematic din Diablo și Diablo 2:

I have spent decades trying to understand the forces at work in this world. But, in the face of all that is transpiring, I realize how meager my knowledge is.