În ciuda ușurătății care pare vecină cu superficialitatea, Madame de… este un film de o captivantă complexitate.

Totul începe cu gestul doamnei nenumite (Danielle Darrieux) de a-și vinde niște cercei prețioși, probabil că să-și plătească datoriile acumulate prin cumpărarea altor bijuterii.

Negustorul este om cu tact și îi prezintă soțului, care îi răscumpără și îi pune din nou în circulație (iertată fie-mi discreția, dar o să vedeți voi ce și cum), iar traseul sinuos al acestor podoabe oglindește încurcăturile sentimentale pe care le pricinuiește sau la care este doar martor mut.

Doamna cu pricina și soțul său (Charles Boyer) se bucură de un aranjament marital aproape desăvârșit: au libertatea de a flirta și de a se angaja în interacțiuni nevinovat-amoroase, dar până la o limită.

A conduitei și a sentimentelor.

Ei bine, această limită se vede transgresată, când în scenă apare un distins diplomat italian (Vittorio De Sica), care nutrește și trezește simțăminte peste granițele moralicești ale epocii.

Da, știu la ce vă gândiți.

Film franțuzesc, triunghi amoros, drame sentimentale, cunoaștem.

Da, dar Madame de… apogeu acestui gen, livrează totul cu o grație desăvârșită, pe toate palierele.

Regia lui Max Ophuls, mare specialist al rafinamentului și scăderilor aristocrației, compune spații intime, dar și somptuoase, cu costume stilate, înnobilate și de superba imagine alb-negru.

Scenariul este ca un cocktail înțepător de umor, satiră și melodramă, iar post-gustul îți oferă senzația contradictorie de admirație față de eleganța relațiilor de pe vremuri, dar și de vagă repulsie față de superficialitatea și ipocrizia care domneau în eșaloanele superioare ale societății.

Mai presus de toate, este, însă, distincția organică a actorilor, care nu interpretează, ci sunt de-a dreptul aristocratici prin ținute.

Danielle Darrieux este grațioasă și neserioasă, asta până când pârdalnica de inimă îi joacă feste.

Charles Boyer este impunător, înțelegător, asta până când pare a scoate la suprafața acea latură pe care o exploatează atât de înfricoșător în Gaslight.

Vittorio De Sica este bonom în sentimentalismul său sincer, dar și vizibil fragil, când crede că a fost tras pe sfoară.

Excelent ca simplu divertisment, precum și ca fresca a unei epoci, Madame de… ne demonstrează că istoria și arta, deși au același obiect de studiu, acționează diferit.

Istoria judecă sau, în cel mai bun caz, uită micile pasiuni omenești.

Arta le înțelege și are grijă ca și generațiile viitoare să o facă.