O să încep cu o mărturisire.
Am fost refractar spre ostil față de Festivalul IntenCity Craiova, pentru că inițiativa venea din partea unei administrații pe care nu o agreez, ba chiar aș putea spune că o disprețuiesc.
Însă, pe măsură ce proiectul prindea contur, am observat că foarte multe persoane, pe care altminteri le știam pasionate de astfel de manifestații, îl respingeau a priori, așa că vaga aversiune s-a transformat în curiozitate.
Cumva, mi s-a întâmplat precum Cardinalului Richelieu, care era interesat să îi cunoască pe cei pe care îi vorbea foarte multă lume de rău.
– Are ceva merite, din moment ce e ponegrit în halul ăsta, spunea el.
Așa că, revenind la una dintre cele mai sănătoase stări mentale cu putință – sine ira et studio – promovate încă din Antichitate de alde Cicero et comp., am profitat de ocazia care mi s-a oferit, în calitate de membru al presei informale, și am bifat fiecare dintre cele trei seri al Festivalului Craiova IntenCity.
Înainte de toate, merită spus că, negru la inimă să fii, și nu poți să nu recunoști că numele evenimentului este meșteșugit ales. Un joc de cuvinte deștept, pentru care îl felicit pe copywriter-ul cu pricina, deși sunt convins că a fost plătit cu bani grei pentru asta. Dar ajungem și la capitolul acesta, aveți puțintică răbdare.
Un lucru pe care, din nou, nu ai cum să îl negi este că, din punct de vedere tehnic, concertele au fost impecabil organizate.
Mărturie în acest sens stau mai multe lucruri.
Primo, modul cum mi se zdrăngănea cutia toracică, de parcă mă încercau vreo trei sindromuri Takotsubo (inima frântă de amor) în același timp.
Secundo, prestația lui Paul Van Dyk, momentul de vârf, în umila mea părere, al acestui întreg festival. Chiar dacă ce a lansat DJ-ul german către public cu o minunată necruțare nu a fost chiar rave, m-am simțit ca parte a acelei scene antologice din debutul filmului Blade. Doar în timpul epopeii fetelor de la SCM Craiova am mai trăit senzația de a-mi pierde condiția de individ și de a deveni o părticică a unui organism de masă, care palpită ritmat.
Terțo, playback-uri, care deși fățișe, au reușit, totuși să anime audiența.
Da, ați citit bine, s-a făcut playback masiv la Craiova IntenCity 2022. Un flagel de care nu sunt feriți și alții, sunt convins, care poate fi scuzat în parte, dar care tot te zgârie pe conștiință ca un fel de fraudă la care ești supus. De aici și felicitările mele pentru cei de la C-Block, care n-or fi cântat după inima mea, dar au făcut din guriță, tată!
La Sandra, playback-ul era inevitabil și un pic insultător. Hai că nimeni nu poate ține vocalizele alea pe bune, n-om fi noi toți melomani, dar proști nu suntem!
La Jason Derulo, trâmbițat drept cap de afiș, playback-ul nu mai era atât de inevitabil și mi-a indicat că trăim într-o civilizație a fabricării iluziilor, cu toate cele bune și mai puțin bune care decurg din asta. Personal, l-am scuzat pentru acest furtișag, pentru că avea lângă el o dansatoare blondă care vădea niște abilități fizice de yoga kamasutrică de ți-era mai mare dragul să privești și să înghiți în sec. Iar alții i-au arătat la rându-le clemență, pentru că de la gecuță a ajuns la bustul gol.
La Ricchi e Poveri, playback-ul era inevitabil și simpatic. Interpretul ținea microfonul la vreun metru de gură, ba chiar mai mult când obosea, dar trilurile ieșeau fără cusur. Însă, această formație venerabilă a smuls cea mai animată reacție a publicului din câte am apucat să văd.
Să fie faptul că era vorba de o generație mai în vârstă?
Să fie faptul că ritmul era mai melodios și mai mângâietor?
Să fie entuziasmul unei prime seri?
Nu știu, dar atunci am văzut mâini în aer, nu telefoane filmând.
Și ajungem acum la spectatori.
La care m-am uitat mai mult decât la artiști. M-am uitat la ei de sus (din tribune, nu din aroganță), de la nivelul ochilor și chiar de jos, pentru că nu m-am sfiit să șed pe unde am prins vreun colțișor de pus capul vâjâind.
Așa am decelat trei categorii mari de participanți.
Cei care s-au simțit bine.
Cei care ar fi vrut să se simtă bine.
Cei care s-au prefăcut că se simt bine.
Da, unii oameni nu prea știau ce să facă pe la Craiova IntenCity.
Dar festivalul n-a trecut neobservat, asta e clar, iar cine spune că a bătut vântul pe stadion (cum o fac unii ardeleni malițioși) denaturează adevărul cu nerușinare.
Poposind pe o bancă, după ce părăsisem ultima seara a festivalului, l-am auzit pe un puștan declamând la telefon cu patos amestecat cu năduf:
– Sunt singur, frate, toți tovarășii mei sunt la IntenCity. Ieri au fost doar doar 3, azi sunt 28!
Dacă ne uităm doar la asta și la volumul de poze și filmulețe revărsate pe rețelele sociale (mare vizionar e Jordan Peele, ia să vedeți Nope), IntenCity și-a împlinit menirea.
Dar să nu sfiim să vorbim și despre bani.
Despre bugetul ala care a crescut de douăzeci de ori. Bani care putea fi folosiți și pentru conducte, pentru străzi, pentru felurite alte straturi mai joase ale piramidei lui Maslow.
Despre banii pe care angajații instituțiilor publice subordonate primăriei i-au dat, ca să cumpere bilete, volens nolens.
Despre banii pe care comercianții din cadrul festivalului i-au făcut, percepând prețuri astronomice pentru produse de larg consum. Aici mă vă nevoit să aplic acel sine ira et studio.
Oameni buni, pentru asta sunt făcute astfel de manifestații. Duceți-vă la Untold sau la Roland Garros sau la mai știu eu ce și tot veți da pe o litră de apă cât dați douăzeci de vedre în restul timpului.
A fost Craiova IntenCity o afacere proastă?
Sau e începutul unei Epoci de Aur a Craiovei?
Așa cum argumenta omul de știința Vaclav Smil, efectele unei pandemii sunt greu de cuantificat în chiar decursul ei.
Timpul ne va spune ce și cum.
Eu, unul, nu îmi fac din acest festival vreun reper anual sau multianual.
Cum zice Danny Glover în seria Lethal Weapon:
I’m getting too old for this shit.
Dar hei, mai sunt și alții pe lumea asta.
Facă-se voia lor.
Credit foto: Neobosita, sprințara, volubila Roxana Știubei.