Coloană sonoră pentru actualități

Trecuse ceva timp de când, spre rușinea mea, nu mai trecusem pragul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Revederea și reascultarea au fost, însă, mai dulci astfel.

Iar programul acestui concert a venit ca o veritabilă coloană sonoră a evenimentelor sub imperiul cărora ne ducem existența în ultimele luni.

Primele două compoziții prezentate în program au fost scurte, dar emoționante: „I sospiri” pentru orchestră de coarde, harpă și orgă de Edward Elgar și Moartea Mélisandei din suita Pelléas și Mélisande de Jean Sibelius.

Fiecare are particularitățile și subtilitățile sale muzicale, însă, împreună au fost ca o carte de rugăciuni, deschisă pentru a aduce un pios omagiu celor care și-au pierdut viața în război, pandemie și atacurile armate de pe tot cuprinsul globului, din SUA până în Nigeria.

După cele două momente de reculegere, au urmat Dansurile simfonice, op 45 ale lui Serghei Rahmaninov. Probabil grație sonorității tipic slave din debut, nu întâmplătoare, știind că autorul și-a propus aici să reînvie multiple tradiții ale muzicii ruse tradiționale, în caleidoscopul celor trei părți ale compoziției am regăsit un veritabil buletin al conflictului din Ucraina, cu toată oroarea și gloria sa.

Îndârjirea apărătorilor.

Absurdul întregii situații.

Figura ambasadorului Ucrainei în Japonia, îmbrăcat ca samurai și cu poemul de moarte pregătit.

Mama ucraineană care a reușit să treacă graniță împreună cu trei copii – unul al ei, unul al unor vecini uciși într-un atac cu bombă și unul luat de stradă, unde stătea pironit lângă trupul mamei doborâte de un șrapnel pe stradă.

Convoaiele de români ieșiți în întâmpinarea refugiaților la diverse puncte de frontieră.

Iar finalul a fost un bombardament în toată regula, dar nu unul la capătul căruia e nefericire, ci bucurie împărtășită.

Crainic al acestui buletin de știri a fost dirijorul Vladimir Lungu, care, după ce a manevrat cu gesturi tăioase teatrul de operațiuni, la final și-a trecut cu generozitate în revistă armata de muzicieni pe care i-a condus către această victorie a spiritului.

O victoria a noastră, a tuturor.

Travelling on music notes

De regulă, a găsi un titlu pentru articol este o provocare aparte, una menită a armoniza concizia cu exprimarea plastică.

Acum, însuși proiectul sub egida căruia s-a desfășurat cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a furnizat exact ce aveam nevoie – Travelling on Music Notes.

Aducând împreună orchestra craioveană și Sinfonietta din Vidin a vecinilor de peste Istru, spectacolul s-a ridicat la înălțimea declarației sale turistice.

A debutat cu „Codex Brassoviensis” pentru orchestră de coarde de Dan Dediu, căci merită să ne cunoaștem în primul rând patria, nu-i așa?

Apoi, ca dintr-un cufăr de poveste, scena a înflorit auditiv, cu Suitele op. 46 și op. 55 pentru orchestră din capodopera Peer Gynt a lui Edvard Grieg. Încă de la expozițiunea muzicală, exploatată copios de cinematografia animată, am simțit că, dacă Vladimir Propp ar fi ales să își ilustreze muzical ideile despre structura basmului, așa trebuie să o fi făcut.

Fiecare bucată îmi trezea asocieri ample, ca o carte dintre acelea care m-au fascinat în copilărie, care, deschizându-se, lăsau să răsară o formă tridimensională, sugestivă pentru momentul acțiunii.

Însă, aș fi ipocrit să nu recunosc că Boleroul lui Maurice Ravel a fost motivul cel dintâi care m-a purtat către sala filarmonicii prin ploaia măturând străzi deprimant de pustii.

Pentru că era prima dată când l-aș fi ascultat pe viu.

Am crescut cu această compoziție, cu legenda care o înconjoară, cu Torvill și Dean la Sarajevo în 1984, cu Maya Plisețkaia și dansul ei frânt sau cu posibilele conotații sexuale pe care mi le-a sugerat domnul V., cel mai mare cunoscător de muzică clasică pe care mi-a fost să îl întâlnesc.

Prin toate acestea și prin multe altele mi-a călătorit mintea în timp ce mă bâțâiam ușor pe ritmul muzicii și urmăream cum plenul reunit al celor două orchestre, condus de dirijorul Bogdan Vodă, adaugă strat sonor peste strat sonor și clădește această spirală către apogeul ei.

Ce mi-a oferit în exclusivitate expunerea directă la Bolero a fost desenul clar al adăugirilor muzicale.

Acum e un flaut, apoi sunt două.

Acum intră o trompetă, mai târziu e o cohortă întreagă.

Acum apare fugitiv xilofonul, pentru a deveni ulterior o prezență constantă.

Un exercițiu ca de IKEA muzicală, care a făcut din calea de întoarcere pe aceleași străzi deprimante, măturate de ploaie, o plăcere indescriptibilă.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, pe care m-am bucurat să îl revăd la acest concert superb și desfășurat în condiții de siguranță sanitară.