Pornind de la o farama de realitate, pe care posteritatea a lustruit-o si augmentat-o, The King and I spune povestea englezoaicei care merge la curtea regelui Siamului (Thailanda) pentru a fi profesoara multifunctionala roiului de copii ai acestuia.
Exista mai multe versiuni ale acestei intalniri dintre doua civilizatii si mentalitati diferite: una ar fi mai recenta ecranizare din 1999 cu Jodie Foster si Chow Yun-Fat, Anna and the King, care e mai serioasa si, poate, mai omogena si in care inaccesibila poveste de dragoste dintre monarh si guvernanta este urmarita mai subtil.
Versiunea din 1956 se bazeaza pe un musical de pe Broadway, deci realismul sau exactitatea faptelor, cate s-or sti, nu sunt principalele preocupari ale realizatorilor. Ce ii intereseaza este divertismentul, care le iese de minune, prin diverse exagerari si supradimensionari care ar fi putut fi nasoale intr-o mie de feluri, dar care aici functioneaza impecabil.
Una dintre ele ar fi exuberanta cromatica a decorurilor si costumelor. Nu sunt expert in civilizatia Thailandei de secol XIX, dar ma indoiesc era atat de colorata pe cat reiese din The King and I, insa hiperbolizarea menita sa sugereze exotismul e haioasa si te captiveaza vizual.
Apoi il avem pe regele insusi, jucat de un Yul Brynner care duce emfaza la rang de arta. Intonatie, grimase si posturi, toate sunt dincolo de manifestarea obisnuita a unui om, insa marele actor chel le dozeaza atat de bine, incat te farmeca inca de la prima aparitie. Nu cred sa existe in istoria Oscarurilor vreun premiu luat pentru o interpretare atat de departata de naturalismul din prezent (vezi Matthew McConaughey in Dallas Buyers Club), insa este pe deplin meritat.
Deliciul suprem al filmului vine din interactiunile regelui cu guvernanta jucata cu o impecabila gratie de superba Deborah Kerr, in unul dintre multele roluri pentru care a fost nominalizata la Oscar. Nu e asa infipta precum omoloaga sa Jodie Foster si este singurul personaj neatins de exagerare, insa isi urmareste ideile cu aceeasi perseverenta, iar din ciocnirea incapatanarii vulcanice a lui Brynner si a celei politicoase a lui Kerr ies scantei pe care le savurezi ca pe un joc de artificii. Iar cand vreunul dintre ei se hotaraste sa faca vreo concesie, comicul se inteteste.
Singura exagerare pentru care nu am cuvinte prea bune este firul narativ secundar, cu dragostea damnata dintre o printesa (Rita Moreno, simpatica prin engleza stalcita cu accent pe care si-o compune) devenita a nu stiu cata sotie a regelui si un slujbas amorezat. Cei doi ofera si cel mai nereusit numar muzical al filmului.
Restul se integreaza perfect actiunii si o imbogatesc, prilejuindu-mi inca o data constatarea: ca specie a artei cinematografice, musicalul este, poate, cea mai inalta forma a sa.
