Samsara în sens invers

În lumea cinematografiei, Ben Kingsley va rămâne în primul rând asociat cu figura ascetică și bonomă a lui Gandhi, pe care l-a interpretat magistral în filmul eponim, ajutat și de descendența sa indiană.

Dar avatarurile filmografiei sale sunt multe și variate, iar unul care e amuzant de departe de cel al ”Sufletului celui mare” se regăsește și în Sexy Beast.

Și aici Kingsley este chel, este îmbrăcat în alb, este orator convingător.

Însă ce spune și ce face sunt la polul diametral opus.

Pe scurt, este un psihopat înfricoșător, care stârnește disconfort tuturor celorlalte personaje, iar spectactorilor amuzament și disconfort, la rându-le.

Misiunea sa este să călătorească din Albion undeva într-o zonă aridă a Spaniei, pentru a-l readuce în activitate pe un spărgător retras (Ray Winstone), pentru o lucrare deosebită, comandată de un temut mafiot din Londra (Ian McShane).

Trama narativă este a acelorași gangsteri britanici cu care ne-a delectat și Guy Ritchie, dar, dacă regizorul lui Lock Stock and Two Smoking Barrels sau Snatch are un stil ca pe amfetamine, Jonathan Glazier își învăluie producția ca un prelung consum de psihedelice – contururi estompate, vorbe domoale și nu tot timpul coerente, schimbări bruște de dispoziție.

Teoretic, Winstone este protagonistul, deși McShane are partea lui de prim-plan, însă cel care își adjudecă fimul este, fără doar și poate, Ben Kingsley.

Nominalizat la Oscar pentru rol secundar, are aceeași influență în cadrul lui precum un Joe Pesci în Goodfellas sau Heath Ledger în The Dark Knight.

Fără el și fără spurcăciunile pe care le proferează, ca să nu mai zicem de aerul amenințător aproape insuportabil, Sexy Beast n-ar fi nici sexy, nici bestial.

Și tot el dă substanță moralei de fond a filmului.

Tot suportând abuzuri, ajungi să explodezi la un moment dat.

Dar urmele lor o să rămână pe vecie.

Violentul Albion

Filme despre oameni care iau justitia in propriile maine si folosesc metode departe de lege sunt destule. Despre titlul Get Carter nu stiam decat ca este un film batranesc al lui Stallone, de prin 2000, in care personajul principal cauta sa afle cum si de ce a murit fratele sau in conditii dubioase.

Get Carter cel nou este insa remake-ul unui film mai vechi, realizat in 1971, avandu-l in rolul principal pe Michael Caine, si care il bate pe cel nou la toate capitolele.

Intriga este aceeasi, numai ca peisajul in care se invarte Caine e realist, dur, fara menajamente, gansterii hollywoodieni cool lipsesc, inlocuiti fiind de interlopi deloc spectaculosi, dar cu crima in sange, de care te-ai feri ca de foc in viata reala. Ritmul actiunii nu este trepidant, dar nici nu te lasa din mana pe masura ce protagonistul chitit pe razbunare se afunda in lumea vascoasa a faradelegii.

Stallone a fost macho-ul vremurilor lui, dar in acest film pare mic copil pe langa Michael Caine. Din playboy-ul Alfie, pe care il jucase cu doar cativa ani in urma, englezul nu pastreaza decat farmecul implacabil pe care il exercita asupra femeilor; in rest, privirea inghetata, gesturile domoale, replicile pline de cinism savuros si vocea-i inconfundabila il transforma intr-o masina neabatuta de ucis, un individ fascinant pe care nu poti sa il placi, dar cu care nu poti sa nu tii, pentru ca il stii animat de unul dintre cele mai inaltoare sentimente omenesti: datoria de frate.

Get Carter cel vechi e violent, dar nu face din asta vreun motiv de mandrie sau un scop in sine, asa cum, din pacate, a ales Tony Scott sa procedeze in Man on Fire. E doar un film care face apologia talionului.