Ca sa lamurim un lucru, la Tintin m-am dus in calitate de simplu interesat de un film de animatie regizat de Spielberg, nu ca nostalgic pasionat de respectivele benzi desenate.

Asa ca dezamagirea experimentata de aceia care fac parte din aceasta din urma categorie izvoraste din alta parte, in ceea ce ma priveste.

N-am ce vina deosebita sa gasesc acestui film. Are actiune din belsug, poate exagerat de multa, dar excelent regizata de pesemne cel mai mare tehnician pe care l-a dat vreodata cinematografia, imaginile sunt atractive, vocile actorilor (Jamie Bell, Daniel Craig si Andy Serkis) sunt bine plasate in gura personajelor aferente.

Ce nu am reusit sa gasesc in Tintin, desi am cautat cu insistenta a fost viata, suflul vital, ceva care sa imi absoarba, chiar si superficial, constiinta si sa imi insufle fiorul ca iau parte la o aventura imposibila in viata reala. Daca vreti neaparat un exemplu, am unul ideal: The Mummy, o productie care exploateaza universul Egiptului antic atat cat trebuie, care de la inceput, de la povestea tragica a lui Imhotep si a blestemului sau, pana la ultima secunda m-a captivat pe deplin, desi musteste de chestii ridicole (incercati sa ascultati cu atentie egipteana veche pe care o articuleaza personajele, Rachel Weisz, in special, si o sa va stricati de ras).

Revenind la Tintin, am impresia ca Spielberg l-a lucrat cu raceala omului obisnuit sa-si faca treaba bine si cu condescendenta celui mult prea constient de valoarea sa. Sunt convins ca el insusi s-a entuziasmat cand a vazut prima data giganticele creaturi din Jurassic Park sau ca si-a ascuns o lacrima in intunericul premierei de la Lista lui Schindler. Acum, insa, cred ca, dupa ce a revazut atent fiecare cadru, asemeni unui migalos corector de ziar, l-a dat la multiplicat si a si uitat de el.

Poate ca exagerez cu panteismul, dar cred ca si filmele au nevoie de un suflet.