Cine se apleaca asupra istoriei Oscarurilor va remarca unele nume care au fost deseori aproape, insa n-au reusit niciodata sa inhate statueta. Printre acestea, Richard Buron, pe care nesansa l-a urmarit de sapte ori.
Actor de factura olimpiana, cu o figura parca sculptata de Michelangelo, cu magnifici ochi albastri si voce patrunzatoare, fara a fi grava, Burton a marcat cinematografia secolului al XX-lea si i-a oferit roluri grandioase.
Printre primele aparitii notabile este si cea din My Cousin Rachel (inspirat de un roman de Daphne de Maurier), unde interpreteaza pe un tanar care este furios nevoie mare pentru ca varul mai in varsta, care i-a fost parinte si prieten dupa ce a ramas orfan, a murit in conditii dubioase si departe de locurile natale, dupa ce se insurase cu o misterioasa dama pe nume Rachel. Cand o intalneste, insa, sentimentele sale fata de aceasta iau viraje mai ceva ca pe Transalpina.
Initial, duritatea trasaturilor lui Richard Burton nu mi s-au parut prea potrivite cu imaginea unei persoane de-abia iesite din adolescenta, insa reactiile pe care le revarsa pe ecran sunt universal recognoscibile ca apartinand unuia fara prea multa experienta de viata: maniosul care se considera justitiar, indragostitul care nu vede ca e victima unui delir, suspiciosul care nu cauta decat dovezi pentru ce vrea sa creada.
In apararea sa, aceea care ii suceste mintile este o Olivia de Havilland minunat de derutanta si seducatoare. Cand inofensiva, cand insidoasa, cand materna, il domina intr-un mod cum numai o femeie poate face. Sunt momente cand o detesti, insa chiar si atunci se strecoara un strop de admiratie pentru subtilitate.
Drama care incheaga si care, hai s-o zicem pe-a dreapta, nu e prea veridica sau macar consistenta in desfasurarea ei, e plasata intr-un cadru de roman gotic excelent construit sub bagheta regizorului Henry Coster: conac cu usi de lemn si trepte care scartaie, lumini si umbre, faleze pitoresti, dar amenintatoare. Apar inevitabilele comparatii cu un alt mare film inspirat de o carte a lui Daphne de Maurier, Rebecca, insa aici suntem departe de psihologia nuantata si multifatetata si tenebrosul peliculei lui Alfred Hitchcock.
Rezista insa intru posteritate imaginea energica si luciferica a lui Richard Burton, care a primit prima sa nominalizare la Oscar, insa, lucru ciudat, pentru actor in rol secundar, desi sunt rare momentele cand nu il vedem pe ecran.
Se poate ca aceasta fractura logica in modul cum i-a fost catalogat rolul sa-l fi bantuit pentru tot restul carierei sale, insa Apollinaire spunea intr-una dintre caligramele sale ca „regii care pierd castiga in inima poetilor”.
Iar Richard Burton va ramane de-a pururi una dintre figurile monarhice ale cinematografiei.
