Spintecarea butaforiei

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.

Maestrul nu se dezminte

Stau si ma gandesc la vreun film de Akira Kurosawa care sa nu-mi fi placut de la mult in sus si nu reusesc. Si ma intreb de ce. Si imi dau seama pentru ca au o complexitate naturala, pentru ca dramele, planurile narative si nivelele de interpretare se intrepatrund fara sa fie cu putinta sa te prinzi.

Ran, Cei sapte samurai, Rashomon, Kumonosu Jo (Tronul insangerat), Kagemusha, Rapsodie in august nu se abat de la perfectiune; poate doar Yojimbo sa fie mai simplist in fond, dar forma este atat de cool (uitati-va la scena de debut), incat intra fara nicio problema in galeria capodoperelor.

The Hidden Fortress (Kakushi-toride no san-akunin pentru puristi :P) avea reputatia unui film de Kurosawa cu o doza mai mare de umor decat celelalte creatii ale maestrului. Asa si a fost pentru mine, pentru ca incepe cu o cearta delicioasa intre doi dintre cei mai amuzanti, meschini, redusi si simpatici escroci pe care i-am vazut vreodata. Unul e plapand, celalalt e dolofan, amandoi sunt trentarosi si au o expresivitate a figurilor care ar smulge hohote si unei stane de piatra. Merita sa le stiti numele: Minoru Chiaki si Kamatari Fujiwara.

In incercarile lor disperate de a supravietui in vreme de razboi si, daca se poate, de a se imbogati din furtisaguri, dau peste un strain impunator (Toshiro Mifune), care se dovedeste a fi un faimos general a carui unica misiune este de a o proteja pe ultima supravietuitoare a unui clan invins. Care mostenitoare e o artagoasa plina de trufie, dar si de compasiune, asa ca misiunea celor patru de a trece in siguranta prin teritoriul inamic, avand si cativa cai incarcati cu aur, nu poate fi decat palpitanta si plina de delicii pentru privitor.

Mifune e la inaltime, dar parca atunci cand cuplul dezastru nu este pe ecran, atentia e furata de actrita Misa Uehara, a carei interpretare premeditat stridenta sugereaza un suflet coplesit de durere si incorsetat de conventii. Filmul abunda in scene memorabile, vizualul si fundalul sonor sunt impresionante; pe langa lirismul care insoteste toate filmele lui Kurosawa, avem parte si de actiune de calitate, cea mai inalta expresie fiind duelul personajului lui Mifune cu un vechi rival, uimitor prin realism, coregrafie si dramatism si care face sa para faimoasa lupta dintre Eric Bana si Brad Pitt din Troia drept un dans anost.

Revin la cuplul de pungasi, pentru ca este elementul care mi-a castigat cel mai mult inima. Nu cadeti in capcana de a considera ca, in comparatie cu nobletea celorlalte personaje, cei doi sunt intruchiparea formelor de jos ale naturii umane. Priviti cu atentia scena din primele minute minute ale filmului. Intr-un suvoi de oameni care alearga pe scari si care l-ar putea zdrobi, unul dintre ei simte bucuria revederii celuilalt si ii face frenetic cu mana, gest la care i se raspunde pe masura; asta dupa ce inainte se balacarisera si se scuipasera. Si in cei mai amarati oameni poate incolti acest suprem simtamant omenesc – prietenia.