Încă un noir al lui Bogie

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce s-a făcut actor de cinema, Humphrey Bogart a stat vreo zece ani în roluri secundare sau negative.

Asta până când John Huston i-a oferit șansa de a fi aproape el însuși în The Maltese Falcon, iar de acolo începe legenda lui Bogie, durul cinic care adăpostește o doză impresionantă de integritate, pe care le scoate la iveală când consideră că e cazul.

Arhetipul lui Sam Spade i-a venit ca o mănușă, așa că nu e de mirare că l-a reluat în alte filme, unul dintre acestea fiind The Big Sleep.

Pelicula lui Howard Hawks pornește de la romanul omonim al lui Raymond Chandler (contemporan al lui Dashiell Hammett, care scrisese The Maltese Falcon), iar pentru a descurca intriga-i complicată, au lucrat scriitori de marcă, precum Leigh Brackett sau însuși William Faulkner.

Coerența scenariului nu e prea importantă, însă. Un detectiv particular este angajat de un bătrân bogat și tată de două fete majore să îl găsească pe un colaborator dispărut, iar pe parcurs are de-a face cu escroci, ucigași și dame care de care mai dereglate sau mai tăioase.

Noima narațiunii trece pe planul doi, așa cum se cuvine unui noir, lăsând atmosfera să domnească și pe Bogie să troneze deasupra tuturor scenelor.

Față de aerul detașat, aproape hieratic al personajului din The Maltese Falcon, cel de aici e mai dinamic, ia și dă lovituri mai multe și, mai presus de toate, e mai vulnerabil la farmecele feminine decât ipostaza anterioară.

Între toate interacțiunile cu diverse femmes fatales, se disting cele cu Lauren Bacall, care îi era deja parteneră de viață la acel moment, probabil spre necazul regizorului Howard Hawks, care le făcuse involuntar lipeala cu câțiva ani înainte.

Atracția dintre cei doi este aproape palpabilă, iar aluziile suprinzător de puternice, având în vedere că deja Codul Hays era în vigoare de ani buni (vezi cum au lucrat la Casablanca).

Poate că respectivii cenzori s-au lăsat furați de figura parcă dăltuită pentru marele ecran a lui Humphrey Bogart, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, avea atitudinea reflectată în vorbele de mai jos:

Singurul meu regret e că am trecut de la scotch la martini.

Nu, nu si nu

By Iulian in Filme 1 Comment

Nici in alte dati nu m-am sfiit sa critic filme vechi renumite, dar, de data asta, chiar ma vad nevoit sa dau intr-unul foarte renumit. Laura regizat de Otto Preminger este considerat un film noir clasic, preamarindu-i-se scenariul subtil, interpretarile inspirate si atmosfera tipica acestor pelicule.

Eu, unul, as avea obiectii in privinta primelor cateva aspecte. Povestea e, ce-i drept, promitatoare: un detectiv (Dana Andrews) ancheteaza moartea unei tipe din high-class si interactioneaza in acest scop cu logodnicul ei ei (Vincent Price), un pic alunecos rau, alta tipesa care il place (Judith Anderson) si un jurnalist filiform, foarte cinic si temut (Clifton Webb). Apar si tot felul de rasturnari de situatie, protagonistul afla detalii despre ascensiunea Laurei (Gene Tierney) de la simpla functionareasa la o diva pe care o ravnesc toti si sfarseste prin a se indragosti de ea pe nevazute. Problema numero uno: aceasta cadere in amor a detectivului a fost aproape insesizabila, dar as fi trecut peste, daca n-ar fi intervenit si alte bube.

Actiunea este, era sa zic gaunoasa, dar suna urat, asa ca o s-o numesc gaurita. Incepe cumva si se termina altcumva si nu te tine acolo, in mijlocul ei, asa cum reuseste un alt film noir, mult mai putin cunoscut. Actorii isi fac treaba cum pot de bine (Vincent Price – insidios, Clifton Webb – amenintator sub masca respectabilitatii, iar Dana Andrews – om al legii viril si scump la vorba), dar sunt prea schematici pentru a fi intru totul memorabili, iar personajul central feminim este prea ambiguu: incepe gen Barbara Stanwyck in Double Indemnity, fapt care iti starneste pofta de urmari intortocheate, dar o coteste brusc spre o ingenuitate pe care nu mai aveam cum s-o inghit.

Faima acestei pelicule vine, cred, din admiratia celor pasionati strict de filme noir, care il vad ca o specie aparte a cinematografiei. Desi nu neg taxonomia foarte vasta a acestei arte, nu voi renunta niciodata la a-i imparti productiile dupa un scriteriu simplu: cat de mult imi plac.

Iar Laura nu prea imi place.

Entertainment morbid

By Iulian in Filme 1 Comment

Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?

La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.

Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.

Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.

Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.

De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.

Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.

Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!

Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.

V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.

Autobiografie criptata

By Iulian in Filme 0 Comment

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Dulcele stil clasic

By Iulian in Filme 1 Comment

Nu stiu de ce, dar ma vad nevoit din nou sa inceput exprimandu-mi nedumerirea in privinta celor care dispretuiesc compulsiv filmele vechi, alb-negru. Chiar intr-atat sa mearga influenta formei, a culorilor si a artificiilor de montaj care domina productiile contemporane? Imi pun aceste vesnice intrebari pentru ca, de fiecare data cand vad un film vechi excelent, ma gandesc ce pierd toti acestia.

Sweet Smell of Success este cel mai recent exemplu. Incepe fara prea mare elan, avandu-l in prim plan pe Tony Curtis, tinerel si frumusel, in rolul unui agent de presa smecher, ambitios si lipsit de scrupule, care incearca sa parvina cu orice pret si deslusim din actiunile sale ca isi agata multe sperante de misiunea pe care un puternic editorialist i-a incredintat-o, de a aranja despartirea dintre sora acestuia si un cantaret de jazz. Problema acestui Dinu Paturica este insa ca cei doi se iubesc mult si chiar ii bate gandul sa se casatoreasca.

Un subiect aparent usurel, care nu explica faima acestui film; numai ca personajul principal nu intra in scena imediat si creeaza un cadru de asteptare asemanator cu cel din The Third Man, care incita la curiozitate.

J. J. Hunsecker, editorialistul cu pricina, e detestat si temut in egala masura, iar cand, intr-un final, isi face aparitia, intelegi de ce. Retinut, cu o mimica redusa doar la jocul ochilor, Burt Lancaster construieste un monstru. In comparatie cu el, ipocrizia si setea de succes ale personajului lui Curtis apar ca niste copilarii. Pe langa modul implacabil si placid in care Lancaster abuzeaza de puterea sa, mai exercita si o dominatie sufocanta asupra surorii sale, pentru care manifesta o afectiune maladiva, evidenta oricui.

Parerile pe care le auzisem sau citisem despre Sweet Smell of Success puneau accent pe dialogurile subtile; fara a contesta valoarea acestora, consider totusi ca punctul forte al filmului este tocmai componenta non-verbala. Figurile actorilor sunt suficiente pentru a cladi atmosfera apasatoare, in care putinele zvacniri de umanitate sunt reprimate brutal, iar asta nu ar trebui decat sa ii incante pe cei care invoca modul vetust si ininteligibil in care se rosteau replicile in filmele mai vechi.

Cele doua personaje principale, al lui Tony Curtis si al lui Burt Lancaster, reprezinta doua stadii ale coruptiei morale. Primul este in faza somatica, in care coruptia are un caracter neregulat, poate suscita inclusiv amuzament, si mai lasa loc de manifestari ale microbului numit constiinta. A doua este faza terminala, cerebrala, a omului care sufera o deformare a perceptiei asupra realitatii, a omului robotizat, care nu mai este capabil de compasiune si pentru care ceilalti nu sunt decat ganganii care merita strivite.

M

By Iulian in Filme 4 Comments

M vine de la Macabra poveste a unui ucigas de copii care starneste teroare intr-un oras si ajunge sa fie cautat pana si de membrii lumii interlope, care sunt puternic afectati de actiunile din ce in ce mai presante ale politiei, la randul ei presata de opinia publica.

M vine de la Magistrala regie a lui Fritz Lang, care  imbina cadrele, grimasele, luminile si umbrele cu un asa  efect incat suplineste lipsa muzicii cu care suntem atat de obisnuiti in astfel de filme.

M vine de la Memorabilul care caracterizeaza fiecare scena.

M vine de la Magnetismul uluitor unui actor condamnat sa joace roluri ciudate, dar inubliabile – Peter Lorre, a carui figura copilaroasa, cu ochi bulbucati, ar fi suficienta sa inspaimante; numai ca interpretul principal are si un moment de interpretare verbala care te poate haitui mult timp dupa terminarea filmului.

M vine de la un Melanjul aproape naucitor de oroare (daca aveti dubii, priviti chiar si numai scena de debut) si umor (imaginati-va niste oameni certati cu legea care actioneaza precum politistii) care reprezinta scenariul acestui film.

M vine de la Meditatia asupra fragilitatii vietii si inocentei.

M vine de la Monstruozitatea latenta care poate zacea in cele mai aparent inofensive persoane.

M vine de la Modernitatea perpetua a acestui film care isi pastreaza impactul de peste 70 de ani incoace.

M vine de la Miracolul artei care poate izvori si din cele mai maladive si abisale manifestari ale naturii umane.