Dacă te uiți în sânul breslei regizorilor de la Hollywood, constați rapid că e preponderent masculină.

Poate că, în ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, cu o Chloe Zhao sau Jane Campion triumfând meritat la Oscaruri sau o Greta Gerwig foarte prezentă în rândul celor mai succes cineaști, însă toate aceste exemple se sprijină pe umerii Idei Lupino, care reușea să se impună din spatele camerei într-o lume de orgolii și testosteron.

Și niciunul dintre filmele regizate de ea nu e mai grăitor decât The Hitch-Hiker, pe care, dacă îl vezi fără să-i știi realizatoarea, i-l atribui fără ezitări lui Alfred Hitchcock.

Prin America acelor autostrăzi prelungi din sălbăticie bântuie un asasin în serie, un autostopist care își împușcă binefăcătorii și îi jefuiește.

Doi bărbați familiști, plecați de acasă într-o escapadă de pescuit, se gândesc să dea o raită prin Mexic și, pe parcus, fac greșeala să îl ia pe respectivul, care își dă arama pe față rapid, începând astfel un periplu încărcat de sadism psihologic și de sentimentul că totul atârnă de un fir de păr.

Ca regizoare, Ida Lupino nu e doar foarte stăpână pe mijloacele specifice inducerii tensiunii, dar e și foarte economicoasă cu ele. E limpede că filmul nu a beneficiat de prea multe resurse, însă sunt folosite judicios și inspirat.

Faptul că acțiunea se desfășoară fie în mașină, fie în locuri reale din meleagurile aride mexicane îi sporește eficacitatea emoțională. Drama celor doi ostatici e cu atât mai dureroasă, cu cât îi vezi izolați de lume și de orice sursă de speranță.

Cu atât mai remarcabil pentru o peliculă de ani ’50 regizată de o femeie este că, exceptând apariția fugitivă a unei fetițe adorabile, The Hitch-Hiker nu are personaje feminine.

Iar cele masculine sunt excelent reliefate.

Solidari în ipostaza de victime și prizonieri, Edmond O’Brien și Frank Lovejoy au personalități diferite, fiecare abordând pericolul, trauma și posibilitățile de evadare în feluri diferite.

Și nimeni nu îi poate condamna că se tem sau eșuează, pentru că îl au un față pe unul dintre cei mai cei răi ai marelui ecran.

Da, mi se pare o nedreptate că în topul celor mai detestabile personaje negative ale lumii cinematografiei nu îl găsim și pe acest autostopist al lui William Talman.

E declasatul pentru care nu mai există nicio morală, pentru care lumea e darwinism extrem, este sociopatul pentru care solidaritatea și compasiunea sunt slăbiciuni, este diformul nihilist care urăște tot și pe toți.

Sadismul lui e dublat de un sarcasm care îl face odios, dar irezistibil, așa cum nu ne putem sustrage farmecului Jokerului lui Heath Ledger sau al lui Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

The Hitch-Hiker durează doar o oră și zece minute.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de repede, pentru că filmul e captivant.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de încet, pentru că filmul e cutremurător.