Iubirea e poarta catre iad

Nu cred ca exagerez cand spune ca, dintre toate cinematografiile lumii, cea japoneza este una dintre cele care pot concura oricand Hollywood-ul, daca nu la cantitate, atunci sigura la calitate. Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Masaki Kobayashi sau Yasujiro Ozu sunt nume pe care le pot invoca oricand drept argumente.

Ce au in comun marii cineasti amintiti mai sus este faptul ca realizarile lor, desi cunoscute si dezbatute pe tot mapamondul, pastreaza un sambure de spirit nipon, greu, daca nu chiar inaccesibil, privitorului de pe alte meleaguri. Este acea senzatie de a te bucura de o creatie, chiar daca nu o intelegi pe deplin, pe care o incerci si la proza lui Yasunari Kawabata.

Jigokumon (Poarta iadului), regizat de Teinosuke Kinugasa este inca un film japonez extraordinar care intareste sentinta din primul paragraf, insa se distinge printr-o claritate a tramei narative si a moralei care se poate extrage din aceasta, incat poate fi utilizat in scopuri educative in orice scoala din lume.

In Evul Mediu nipon, in timpul unei rebeliuni impotriva conducatorului de facto al tarii, insotitoarea unei persoane insemnate joaca rolul unei momeli si e salvata de la moarte de un samurai aprig care se inamoreaza de ea in asa hal, incat nu ii mai da pace, desi e maritata. Pasiunea lui devine maladiva si conduce la o tragedie, poate previzibila, insa desavarsit pusa in scena.

Jigokumon este fastuos, decorurile, costumele si coreografiile luptelor si evenimentelor festive compunand un spectacol vizual coplesitor, dar care mai are o calitate: nu pune in niciun moment in umbra drama care se acumuleaza.

Inteligenta scenariului rezida in faptul ca, desi e limpede ca vina cea mare ii revine samuraiului inrobit obsesiei (jucat cu o excelenta apasare luciferica de Isao Yamagata), factori agravanti sunt si slabiciunea ei (Machiko Kyo), dar si bunavointa vecina cu naivitatea a sotului (Kazuo Hasegawa), care nu vede suferinta din spatele cuminteniei consoartei. Sfasietor si superb este modul cum protagonista lasa sa razbata tumultul sufletesc prin costumatia opulenta si miscarea hieratica. Tot in cazul ei, se poate argumenta ca reactiile ii sunt influentate si de preceptele sociale care impuneau femeii nipone medievale supunere oarba fata de barbat.

In atentia facultatilor de psihologie sau a dirigintilor de liceu mai luminati:

Daca vreti filme bune care sa arate ce distructive sunt unele comportamente, care degenereaza in hartuire, chiar daca vizeaza afectiunea, nu va limitati doar la Fatal Attraction.

Aveti o alternativa mai subtila in Jigokumon.

Un pic peste realitate

tokyo1Multe dintre antologiile de film pe care le-am consultat catalogheaza Tokyo monogatari drept una dintre creatiile desavarsite ale celei de-a saptea arte. Probabil ca exprimarile au fost mai putin bombastice si mai subtile decat formula chintesentiala pe care am utilizat-o, dar, in mare, cam asta vor sa exprime si, drept rezultat, intriga.

Vazand pelicula regizata de Yasujiro Ozu, m-am lamurit cum sta treaba. Calitatea desavarsita a filmului consta in foarte fina apropiere de realitate, pe care insa o depaseste la fel de fin.

Niste parinti in etate fac o calatorie lunga pentru a-si vizita in capitala odrasele, mature si la casa lor. Copii, oameni ocupati, nu au timp de ei, doar vaduva unui fiu mort in razboi ii trateaza pe batrani cu atentie si duiosia de care au nevoie, in special mama, care da semne ca nu se simte foarte bine. Se va intampla ceva tragic, prilej cu care fiecare isi va contempla goliciunea vietii, dar se va intoarce la ea, totusi. O singura persoana pare a iesi schimbata din aceasta poveste, fapt pentru care imi staruie in minte o dilema: este o fraiera ca a intarziat cu o decizie pe care ar fi trebuit sa o ia de mult, sau este o eroina care isi vede bunatatea rasplatita?

Mi-a aratat un prieten un documentar despre cum niste tipi au participat la realizarea trilogiei Lord of the Rings printr-o singura activitatea: prelucrau sclipirile din ochii personajelor dintr-o scena, astfel incat atentia privitorului sa fie automat atrasa de cel care vorbeste la un moment dat. Am simtit aceeasi orientare a propriei atentii in Tokyo monogatari, cu diferenta ca aici nu e niciun aport tehnic.

tokyo3

Doar maiestria lui Yasujiro Ozu in a compune cadrele si profunzimile spatiale si interpretarile retinute, dar precise ale actorilor (ca sa nu fiu nedrept, ar trebui sa ii amintesc pe toti, dar as incarca articolul, asa ca ii aveti aici) iti muta privirea si gandul exact unde trebuie, astfel incat sa parcurgi o frantura de viata pe care o poti intalni oriunde. Aceasta realitate are, insa, deasupra un strat de lac, care ii confera stralucire poetica, precum si locul perpetuu in orice antologie de film.

Efectul cathartic este simplu si nu atat de inuman transmis ca in Amour: batranii au nevoie de atentie si de timp, tocmai pentru ca ei nu mai au atat de mult la dispozitie.

tokyo2