Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.
De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.
Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.
Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.
Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.
Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.
Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.
Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.
O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.
Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.
Priveam un film din anii ’30 ai secolului trecut si o parte din mine isi spunea: m-am autodepasit, am reusit sa fiu fascinat de un film facut in 1937 si nu simt o fascinatie transplantata in trecut, gen „daca as fi fost pe vremea aia, m-ar fi spart astia”, ci una reala si contemporana mie.
