Într-un răstimp foarte scurt, mi-au ajuns la ochi și la urechi două opinii contradictorii, de la persoane pe care le prețuiesc, despre È stata la mano di Dio (Mâna lui Dumnezeu) al lui Paolo Sorrentino, așa că pârdalnica de curiozitate mi-a fost ispitită peste poate.
Filmul are accente autobiografice și redă o perioadă de maximă transformare emoțională a unui adolescent napolitan, întâmplător în perioada când Maradona, aflat în culmea gloriei, ajunge la echipa din oraș și devine un zeu pe pământ.
Spun întâmplător pentru că venerația față de argentinian și momentul legendarei fraude pe care o amintește titlul nu sunt decât un crâmpei din ce își propune regizorul să exprime.
Critica pe care am auzit-o nemijlocit, și nu e singura de acest gen care s-a abătut asupra prezentei creați ai lui Sorrentino, este caracterul dezlânat al compoziției.
Pot să înțeleg asta, pentru că È stata la mano di Dio nu beneficiază de acea sublimă epifanie din La Grande Bellezza și poate fi receptat doar ca o colecție de momente și schițe, versiuni mai grotești sau mai apăsate ale unora pe care le-am mai văzut și la Fellini sau la Tornatore.
Însă, ca întreg, abordarea funcționează. Adolescența este o vârstă în care personalitatea individului este în acerbă transformare, în care acesta adună experiențe și se uită la cei din jur cu fascinație și nedumerire și chiar fetișism.
Asta ca să nu mai vorbim de pulsiunile erotice, care se deșteaptă fulminant.
De fapt, marea calitate a acestui film este că, deși se vrea a fi semi autobiografic, poate fi luat drept etalon al modului cum un tânăr filtrează realitate, își alege idolii sau îi doboară de pe piedestal, mai ales când condițiile exterioare devin nefaste.
Chiar dacă tranzițiile dintre secvențe sunt mai aiurite sau dacă legătura dintre ele este searbădă, ca tehnician al atmosferei cinematografice Sorrentino este ireproșabil. Fiecare dintre bucățile narative, fie ele mai lirice sau mai gregare, este rodul unei superbe meticulozități vizuale și simbolice și produce exact efectul pe care și-l propune.
Uneori înduioșează, alteori șochează, mai și amuză, iar umorul, merită spus, este reconfortant de incorect politic.
Interpretările sunt la nivelul cerut de mizanscenă, cu o cunună de lauri bine cuvenită pentru Filippo Scotii în rolul principal. Nu faceți greșeală de a-i considera placiditatea drept lipsă de înzestrare actoricească.
Dimpotrivă, transformările-i sunt subtile, iar asta numai dacă luați aminte la persoana sa și aveți înțelegere la stările prin care trece.
Așa cum au nevoie toți adolescenții.
În încheiere, îmi declar din nou profesiunea de credință, pe care È stata la mano di Dio mi-a întărit-o:
Italia este cea mai frumoasă țară din lume.
