Să ne înțelegem, filmul ăsta nu e despre Maradona

Într-un răstimp foarte scurt, mi-au ajuns la ochi și la urechi două opinii contradictorii, de la persoane pe care le prețuiesc, despre È stata la mano di Dio (Mâna lui Dumnezeu) al lui Paolo Sorrentino, așa că pârdalnica de curiozitate mi-a fost ispitită peste poate.

Filmul are accente autobiografice și redă o perioadă de maximă transformare emoțională a unui adolescent napolitan, întâmplător în perioada când Maradona, aflat în culmea gloriei, ajunge la echipa din oraș și devine un zeu pe pământ.

Spun întâmplător pentru că venerația față de argentinian și momentul legendarei fraude pe care o amintește titlul nu sunt decât un crâmpei din ce își propune regizorul să exprime.

Critica pe care am auzit-o nemijlocit, și nu e singura de acest gen care s-a abătut asupra prezentei creați ai lui Sorrentino, este caracterul dezlânat al compoziției.

Pot să înțeleg asta, pentru că È stata la mano di Dio nu beneficiază de acea sublimă epifanie din La Grande Bellezza și poate fi receptat doar ca o colecție de momente și schițe, versiuni mai grotești sau mai apăsate ale unora pe care le-am mai văzut și la Fellini sau la Tornatore.

Însă, ca întreg, abordarea funcționează. Adolescența este o vârstă în care personalitatea individului este în acerbă transformare, în care acesta adună experiențe și se uită la cei din jur cu fascinație și nedumerire și chiar fetișism.

Asta ca să nu mai vorbim de pulsiunile erotice, care se deșteaptă fulminant.

De fapt, marea calitate a acestui film este că, deși se vrea a fi semi autobiografic, poate fi luat drept etalon al modului cum un tânăr filtrează realitate, își alege idolii sau îi doboară de pe piedestal, mai ales când condițiile exterioare devin nefaste.

Chiar dacă tranzițiile dintre secvențe sunt mai aiurite sau dacă legătura dintre ele este searbădă, ca tehnician al atmosferei cinematografice Sorrentino este ireproșabil. Fiecare dintre bucățile narative, fie ele mai lirice sau mai gregare, este rodul unei superbe meticulozități vizuale și simbolice și produce exact efectul pe care și-l propune.

Uneori înduioșează, alteori șochează, mai și amuză, iar umorul, merită spus, este reconfortant de incorect politic.

Interpretările sunt la nivelul cerut de mizanscenă, cu o cunună de lauri bine cuvenită pentru Filippo Scotii în rolul principal. Nu faceți greșeală de a-i considera placiditatea drept lipsă de înzestrare actoricească.

Dimpotrivă, transformările-i sunt subtile, iar asta numai dacă luați aminte la persoana sa și aveți înțelegere la stările prin care trece.

Așa cum au nevoie toți adolescenții.

În încheiere, îmi declar din nou profesiunea de credință, pe care È stata la mano di Dio mi-a întărit-o:

Italia este cea mai frumoasă țară din lume.

Farmecul și metehnele Italiei

În momentul de față, Italia este printre cele mai năpăstuite țări din lume.

Dar era o vreme când modul de viață din această peninsulă minunat dăruită de natură și de istorie era etalonul plăcerii de a trăi fără grija viitorului apropiat, mediu sau îndepărtat.

Această vitalitate nepăsătoare este surprinsă fără greșeală și transpusă dinamic de Dino Risi în Il sorpasso (Depășirea).

Un student sfios (Jean-Louis Trintignant) este aproape răpit de un tip locvace, aburitor de frunte și șofer iresponsabil (Vittorio Gassman), iar împreună străbătut minunatele peisajele din Romagna și Toscana în goana cailor putere, având parte de întâlniri care variază de la poezia din Le Petit Prince la hazul din seria Jandarmului din St. Tropez.

Cu alte cuvinte, On the Road de Jack Kerouac, varianta și mai dolce far niente.

Pe parcurs, schematismul psihologic inițial al celor două personaje lasă loc descoperirii unor nuanțe multiple. Timidul încearcă să se smulgă din ghearele introversiunii incapacitante, iar volubilul lasă să se întrevadă o surprinzătoare fragilitate. Și Trintignant, și Gassman sunt fără cusur în misiile interpretative ce le revin.

Dar, bineînțeles, aceste profunzimi sunt pentru cine are chef să investească atenție. Cine e italian din fire se va delecta cu minunata compatibilitate a celor două spirite și cu viziunea drăgăstoasă, dar și satirică a regizorului (care semnează și scenariul alături de Ruggero Maccari și Ettore Scola) asupra patriei mumă.

Italia este cea mai frumoasă țară de lume. O zic eu, o zic și alții, iar Il Sorpasso nu face decât să întărească această impresie.

Însă nu cred că este cineva care să nu fi remarcat și metehnele din Cizmă, care, mai ales acum, și-au vădit nefastul impact.

Ca și Caragiale, Dino Risi își iubește concetățenii, în ciuda beteșugurilor lor, pe care nu ezită să le scoată la iveală, chiar și comic. Așa avem parte de tipi în etate care au partenere de-abia ieșite din adolescență, suntem martorii unor altercații izvorâte de aerul de cocoș pintenat al masculului italian și simțim că pietatea și respectabilitatea sunt doar o crustă, sub care zac vicii nenumărate.

Nu mă obligă nimeni să fac trag linie și să fac un bilanț emoțional după Il Sorpasso, dar, dincolo de șocul finalului de film și de drama reală prin care trece în aceste momente, Italia rămâne la piu grande amore de mi vita.

P.S. Scriind despre Il Sorpasso, mi-am adus aminte de întâlnirea cu domnul venerabil din imaginea de mai jos. Era proprietarul unui magazin de antichități din Florența, iar discuția a pornit de la un album despre o expediție a lui Jacques-Yves Cousteau, fabulos ilustrat și pe care marele explorator îi oferise tatălui său un autograf.

De când a început urgia epidemică în Italia, m-am gândit de câteva ori la dumnealui.

Sper că este bine, sper că voi avea cândva ocazia să pășesc din nou în acea cameră încărcată de obiecte care ascund povești și să îl ascult depănându-mi-le.

Sănătate multă, signore!

Pledoarie polivalenta

L’avventura este o pledoarie…

… pentru titlul de „Cea mai frumoasa tara din lume” decernat Italiei.

… pentru includerea lui Michelangelo Antonioni in galeria celor mai mari regizori din toate timpurile.

… pentru interpretarea cinematografiei drept pictura in miscare.

… pentru enervanta, dar inevitabila eticheta de „Cei mai afurisiti (si aratosi) seducatori” care le revine barbatilor italieni.

… pentru necesitatea filmelor alb-negru.

… pentru acordarea post-mortem a Premiului Nobel pentru Psihologie lui I.L. Caragiale, care a gasit cheia, enuntand sintagma „Femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica”.

… pentru asemanarea dintre dragoste si depresie, care merge dincolo de faptul ca incep cu aceeasi litera.

… pentru film ca exercitiu de rabdare, nu de excitare.

Daca va veti gasi vreodata in situatia de a apara una dintre temele de mai sus, nu trebuie decat sa invocati L’avventura si sa va relaxati, argumentatia o sa mearga de la sine.