După ce a realizat câteva pelicule remarcabile în sistemul de studio (The Great Expectations sau Brief Encounter), David Lean a prins gustul spaților deschise, care nu l-a mai părăsit până la sfârșitul vieții.

Filmografia sa a înregistrat astfel grandioase capodopere, precum Bridge over River Kwai, Lawrence of Arabia, Doctor Zhivago sau A Passage to India și, strecurată printre ele, o mică bijuterie dedicată Veneției.

Aceasta este Summertime (1955), care spune o poveste simplă, dar nu mai puțin eficace emoțional decât ale titlurilor de mai jos.

O americancă trecută de prima tinerețe, nemăritată (Katharine Hepburn), vine în Veneția, de și în care se îndrăgostește, acea din urmă ipostază grație unui fante italian tipic (Rosano Brazzi), bineînțeles, însurat.

Cum asta am epuizat narațiunea filmului, dar nu și calitățile lui.

Mi-ar lua ceva să enumăr toate producțiile în care am văzut-o pe Hepburn, însă nu cred că mi s-a dezvăluite vreodată cu atâtă vulnerabilitate ca aici.

De obicei e protagonista colțoasă și impunătoare, chiar și ca înfrântă (vezi The Trojan Women), dar în Summertime nu se sfiește să fie nu doar femeia care tânjește după romantism și afecțiune, ci chiar omul pentru care grația unui loc superb nu poate compensa lipsa comuniunii cu semenii.

Poate de aceea, Veneția, așa cum o descoperim prin intermediul ei și al extraordinarului ochi al lui David Lean, este mai mult decât un cadru pitoresc pentru o idilă.

Veneția capătă o viață e ei, e un univers aparte, care favorizează dragostea și visarea, dar și micile beteșuguri omenești.

Relația dintre Hepbun și Brazzi ar aluneca spre siropos, dacă nu ar fi compensată de cea a actriței cu acel adorabil Gavroche italian interpretat volubil de puștiul Gaetano Autiero.

Sper că omenirea va descoperi o cale tehnologică de a opri acel proces natural nefast al scufundării treptate a Veneției în apele lagunei sale.

Căci, și dacă nu ajungi acolo, e suficient să vezi Summertime și să te îndrăgostești și tu de ea.