Una dintre capodoperele timpurii ale literaturii japoneze și universale este Genji Monogatari (Povestea prințului Genji) de Murasaki Shikibu, scrisă în secolul al XI-lea, adică, în termeni de istorie românească, încă dinainte de cnezatele lui Litovoi și Seneslau.

Povestea luxuriantă și greu accesibilă (într-atât, încât necesită studiu special în universitățile nipone) descrie intrigile și idilele de curtea imperială din perioada Heian, concentrându-se pe figura personajului eponim, un amoral și irezistibil seducător.

Cartea a cunoscut diverse ecranizări, condamnate la a fi incomplete, iar această versiune animată din 1987 nu face excepție.

Însă, dincolo de faptul că nu prezintă decât o parte a tramei narative din roman și că limbajul este simplificat pentru a fi inteligibil noilor generații, filmul regizat de Gisaburô Sugii are meritul de a cinsti atmosfera materialului-sursă, sugerând-o cu mult stil.

Foarte inspirată mi s-a părut atenția deosebită acordată costumelor specifice epocii, foșnitoare și cu falduri exagerat de lungi, a căror purtate impunea o lentoare hieratică a mișcărilor. În acest fel, aerul ermetic pe care o operă pur japoneză îl inspiră unui non-nipon (vezi scrierile lui Yasunari Kawabata) domină filmul și te obligă să i te supui.

Această scădere a treptei de viteză a receptării cognitive ne acordă timp să ne cufundăm în enigma personajului principal.

Dintr-o anume perspectivă, prințul Genji este un coțcar și un narcisist feroce, dar scenarista Tomomi Tsutsui îi conferă un aer demiurgic, de Luceafăr într-o eternă goană după un Rosebud pe care l-a pierdut sau poate nu l-a avut niciodată.

Scenele de erotism sunt delicat surprinse, iar personajele feminine care îl adoră și i se împotrivesc fără șanse de reușită sunt reliefate eficient, chiar dacă din câteva tușe rapide, precum picturile Școlii Suibokuga.

Deși necesită un efort prea puțin familiar privitorului modern, Genji Monogatari este o ocazie neprețuită de a călători într-o altă Japonie decât cea a lui Akira Kurosawa sau a lui Hayao Miyazaki.

Și cine poate refuza o astfel de excursie metafizică acum, când planul material al existenței ne este redus la domiciliu și câteva magazine?