Am descoperit blues-ul punând rufe pe sârmă.

Nu glumesc deloc.

Ca să fac această activitate mai plăcută, ascult muzică, iar Youtube-ul are algoritmi din ce în ce mai deștepți, așa că mi i-a scos în cale pe Muddy Waters, John Lee Hookers, Howlin’ Wolf, Sonny Boy Williamson, Little Walter și alți grei ai acestui gen, pe care îl putem numi fără exagerare una dintre cele mai mari contribuții ale Americii la patrimoniul imaterial al omenirii.

Ma Rainey’s Black Bottom îmi oferea astfel un motiv suplimentar de a fi interesat.

Pelicula se bazează pe o piesă de August Wilson, autorul lui Fences, iar aici, chiar mai mult decât în filmul lui Denzel Washington, materialul-sursă dramaturgic este încă foarte palpabil.

Acțiunea are loc în câteva camere și gravitează în jurul figurii impozante și dictatoriale a cântăreței de culoare eponime, una dintre străbunicile blues-ului.

Ca orice personalitate autoritară, se confruntă cu provocări externe (interesul și falsul respect al producătorilor albi) și rebeliuni intestine, căci un trompetist ambițios are gânduri să se afirme pe cont propriu.

Deși sunt adversari ireconciliabili, protagoniștii Viola Davis și Chadwick Boseman împărtășesc însă drama de a fi negri într-o Americă a anilor ’20, adică o lume în care există încă o segregare apăsată.

Această condiție inferioară împinge reacțiile celor doi, precum și pe ale celorlalte personaje spre intensități dramatice, care generează momente retorice puternice, foarte teatrale, dar pe care regizorul George C. Wolfe și scenaristul Ruben Santiago-Hudson au înțelepciunea să le păstreze și să nu le dea un aer prea cinematografic.

Ce pierde filmul astfel printr-o atmosferă statică compensează prin forța interpretărilor.

Viola Davis este impresionantă prin modul cum înțelege să își compună reacțiile, menite a ne dezvălui o oboseală care concurează cu ambiția de a se impune. Totuși, nu m-am putut dezbăra niciun moment de senzația că o văd pe talentata artistă Davis la lucru, mai degrabă decât pe o reîntrupare a lui Ma Rainey.

Iar uzurparea căreia e nevoită să îi facă față în planul muzical fictiv e tranșată fără dubiu în plan actoricesc.

E ceva dureros și înălțător să îl urmărești pe odinioară virilul lider din Wakanda, într-o ipostază slabită, aproape emaciat, dar animat de un suflu cutremurător.

Ce-i drept, are și cea mai generoasă și complexă partitură, dar asta reiese în primul rând din dăruirea și energia lui Chadwick Boseman și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva această ardere grandioasă i-a grăbit sfârșitul.

Sau poate și-l simțea aproape și, ca un mare artist, și-a zis să își graveze numele pe nemurire?

Oricum, prevăd un Oscar postum pentru cel mai bun actor în rol principal în luna aprilie a acestui an.

Frumos și trist va fi că, la fel ca în cazul lui Heath Ledger, l-ar fi luat oricum.

Rămas bun, Chadwick Boseman!