Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.

Luptand cu criza

Oscarurile se apropie cu pasi repezi si m-am gandit ca nu strica sa imi dau cu parerea despre inca o pelicula care, in noianul de productii nominalizate pentru premiul suprem (gaselnita anacronica, de parca am fi in vremuri interbelice), are ceva sanse reale.

Up in the Air este titlul sau si este un film care, in oricare alt univers paralel ar fi iesit prost, numai ca in al nostru a iesit binisor. George Clooney are o meserie inimaginabila in universul relatiilor angajator-angajat din Romania – strabate America in lung si in lat si disponibilizeaza oameni; talentul sau consta in a le transmite nenorocita veste cu finete, dar si cu fermitate si de a ii face sa isi accepte soarta cu minimul de reactii adverse. La noi, rolul unui astfel de personaj hiper-specializat este luat de faimoasa practica a neplatii salariului pe luni bune si transformarea vietii angajatului intr-un iad perpetuu, in fiecare zi lucratoare de 12 ore, plus sambata pana la 14.00.

Protagonistul nostru n-are problema cu criza globala, de fapt, ii merge excelent data fiindu-i meseria, dar are si el o criza existentiala – e pe la 40 de ani, n-are familie, decat doua surori cu numele, n-are radacini, isi petrece majoritatea timpului in avion si, cel mai trist, i se pare ca asta e cea mai buna viata cu putinta. Aratos cum e, lui Clooney nu i-a fost greu sa gaseasca formula potrivita pentru un astfel de rol – platitudinea, pe care multi i-ar confunda-o cu un sictir de vedeta. Ca sa fiu sincer, desi se umanizeaza treptat si destul de natural, nici mie nu mi s-a parut ca a facut vreun efort suplimentar fata de o alta interepretare a sa nominalizata, cea din Michael Clayton.

Traseul sau rectiliniu este perturbat cand in viata sa apar doua femei. Una este cea cu care are o aventura pasagera, dar se pare ca atractia dintre ei ii impinge spre ceva mai mult; a doua este o colega mai tanara, ambitioasa, dar si naiva, tipul de carierista corporatista de-abia iesita de pe bancile facultatii. Ajutate de un scenariu nitel subtil si amuzant, cele doua interprete transforma filmul cam fad in esenta intr-o comedie amaruie de calitate. Vera Farmiga apare tot timpul invaluita intr-un seducator parfum de mister si perversitate, dominand scenele cu figura ovala si cu niste superbi ochi albastri, iar Anna Kendrick (despre care am auzit ca a jucat in Twilight, ceea ce ii face saltul actoricesc cu atat mai remarcabil) este de-a dreptul irezistibila cu dragalasenia ei soriceasca si cu principiile pe care le afirma cu toata gravitatea, in deplin contrast cu silueta-i miniona. Penduland intre cele doua, se desteapta si talentul lui George Clooney, rezultand dialoguri pline de savoare si situatii hilare.

Care, de altfel, constituie principala atractie a filmului, pentru ca mesajul sau motivational, de a nu face o tragedie din pierderea locului de munca, e searbad.

Sa supravietuiti bine!

Capodopera anacronica

Cand te cheama George Clooney, iti da mana sa iti satisfaci orice moft, inclusiv sa fii regizor si actor intr-o drama alb-negru, cu cele mai pure trasaturi ale unei pelicule din anii ’30 – ’40, adica vorbit mult si miscat putin.

Good Night, and Good Luck este povestea din culisele luptei mediatice pe care omul de televiziune Edward Murrow a dus-o impotriva detestatului si temutului senator McCarthy. De ce era acesta spaima tuturor? Sa nu va asteptati sa pricepeti mare lucru din film, decat ca facea ceva rau, care ii supara pe protagonisti.

Producatorii s-au chinuit in asa hal sa respecte atmosfera aceea vetusta, incat am atipit in unele momente. Ca sa preintampin acuzatia ca „uite, ba, de-aia n-ai priceput despre ce era vorba”, am sa va spun ca eu si prietenul impreuna cu care am vizionat Good Night, and Good Luck am adormit cu randul si ne-am completat unul altuia lacunele de fir narativ astfel survenite.

Ceea ce n-am putut sa uit insa a fost seria discursurilor televizate ale interpretului principal. David Strathairn face uz de o retorica, pe cat de originala, pe atat de convingatoare: placid, fara inflexiuni ale vocii sau grimase sugestive, demonstreaza ca nu trebuie sa fii expansiv si spectaculos ca sa schimbi ceva. Trebuie sa fii doar sincer si dedicat cauzei pentru care lupti. Acestea sunt momentele in care nu numai ca nu m-a mai luat somnul, dar am fost de-a dreptul captivat.

Good Night, and Good Luck este cel mai bun film plictisitor pe care l-am vazut vreodata.