Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.

Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!