Mărturisesc, jocul de cuvinte din titlu este searbăd, dar, după cum veţi constata, ilustrativ pentru filmul despre care vă voi vorbi.

Carmen Jones este un musical care urmează osatura operei lui Bizet, însă cu diferenţa că regizorul Otto Preminger plasează acţiunea în rândul populaţiei de culoare din America anilor ’50, un act de mare curaj pentru acea perioadă, în care segregarea înfăţişată în Green Book era la apogeu.

Povestea este idila damnată între un soldat iniţial serios, interpretat de un Harry Belafonte înalt şi chipeş, condus spre pierzanie de patima pentru o tipă cu apucături luciferice, deşi nu lipsită de sentimente, adică o Carmen în toată regula, jucată cu mare aplomb de Dorothy Dandrige (nominalizată la Oscar pentru acest rol).

Ea este văpaia care animă un film altminteri convenţional, în care personajele sunt arhetipuri care ar nemulţumi azi pe adepţii corectitudinii politice, dar, care tocmai pentru că sunt îngroşate, relevă adevăruri valabile atunci şi acum.

În tot ce face, Dorothy Dandrige străluceşte ca o perlă neagră montată pe o diademă de platină. În ea o recunoşti pe scorpia manipulatoare, pe materialista alunecată pe panta amorului, pe femeia supusă unor impulsuri contradictorii, pe care le conciliază pe termen scurt, cu efecte nocive pentru mai târziu.

Carmen Jones este femeia căreia îi cazi pradă, dacă eşti prea băţos.

Numerele muzicale le combină pe câteva dintre cele nemuritoare, la care eu unul reacţionez în cel mai pur stil pavlovian, cu altele specifice musical-ului din epocă, câteva prilejuindu-i lui Harry Belafonte etalarea calităţilor vocale. Versurile sunt schimbate, iar asta a generat mari critici la vremea lansării filmului, însă mi s-au părut hazlii şi bine întoarse din condei, aşa cum sunt alte producţii ale lui Oscar Hammerstein II, precum The King and I sau The Sound of Music.

În ciuda schematismului său, Carmen Jones oferă o dublă recompensă – divertisment de calitate şi o morală la care merită luat aminte:

Dragostea care începe cu nişte comportamente anti-sociale n-are cum să se sfârşească decât cu unele şi mai şi.