De-ar fi numai un film

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.

Iubirea e poarta catre iad

Nu cred ca exagerez cand spune ca, dintre toate cinematografiile lumii, cea japoneza este una dintre cele care pot concura oricand Hollywood-ul, daca nu la cantitate, atunci sigura la calitate. Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Masaki Kobayashi sau Yasujiro Ozu sunt nume pe care le pot invoca oricand drept argumente.

Ce au in comun marii cineasti amintiti mai sus este faptul ca realizarile lor, desi cunoscute si dezbatute pe tot mapamondul, pastreaza un sambure de spirit nipon, greu, daca nu chiar inaccesibil, privitorului de pe alte meleaguri. Este acea senzatie de a te bucura de o creatie, chiar daca nu o intelegi pe deplin, pe care o incerci si la proza lui Yasunari Kawabata.

Jigokumon (Poarta iadului), regizat de Teinosuke Kinugasa este inca un film japonez extraordinar care intareste sentinta din primul paragraf, insa se distinge printr-o claritate a tramei narative si a moralei care se poate extrage din aceasta, incat poate fi utilizat in scopuri educative in orice scoala din lume.

In Evul Mediu nipon, in timpul unei rebeliuni impotriva conducatorului de facto al tarii, insotitoarea unei persoane insemnate joaca rolul unei momeli si e salvata de la moarte de un samurai aprig care se inamoreaza de ea in asa hal, incat nu ii mai da pace, desi e maritata. Pasiunea lui devine maladiva si conduce la o tragedie, poate previzibila, insa desavarsit pusa in scena.

Jigokumon este fastuos, decorurile, costumele si coreografiile luptelor si evenimentelor festive compunand un spectacol vizual coplesitor, dar care mai are o calitate: nu pune in niciun moment in umbra drama care se acumuleaza.

Inteligenta scenariului rezida in faptul ca, desi e limpede ca vina cea mare ii revine samuraiului inrobit obsesiei (jucat cu o excelenta apasare luciferica de Isao Yamagata), factori agravanti sunt si slabiciunea ei (Machiko Kyo), dar si bunavointa vecina cu naivitatea a sotului (Kazuo Hasegawa), care nu vede suferinta din spatele cuminteniei consoartei. Sfasietor si superb este modul cum protagonista lasa sa razbata tumultul sufletesc prin costumatia opulenta si miscarea hieratica. Tot in cazul ei, se poate argumenta ca reactiile ii sunt influentate si de preceptele sociale care impuneau femeii nipone medievale supunere oarba fata de barbat.

In atentia facultatilor de psihologie sau a dirigintilor de liceu mai luminati:

Daca vreti filme bune care sa arate ce distructive sunt unele comportamente, care degenereaza in hartuire, chiar daca vizeaza afectiunea, nu va limitati doar la Fatal Attraction.

Aveti o alternativa mai subtila in Jigokumon.