Motivul suprem să ai Netflix în perioada asta

Da, știu, La Casa de Papel sau Friends, The Revenant sau Inception și alte câte și mai câte.

Dar, pentru mine, motivul suprem de a avea Netflix, acum, dar și oricând altcândva, este că mi-a oferit ocazia să văd și să revăd comorile din acel tezaur inestimabil care este filmografia Studiourilor Ghibli, omologul japonez și deopotrivă de vrednic al Studiourilor Disney și al Pixar de la Hollywood.

Evident, numele care se impune este genialul Hayao Miyazaki și mă voi delecta în a enumera toate creațiile-i animate care m-au amuzat, încântat sau adâncit în gânduri de-a lungul timpului:

Kaze no tani no Naushika/ Nausicaa – film emblematic, în care cineastul nipon ne propune multe dintre marile sale teme și motive: personaj principal de gen feminin, o lume fantastică, dar coerentă, avertismentul ecologic, imagini uluitoare și colorate, precum și pasiunea pentru zbor.

Tenkû no shiro Rapyuta/ Castle in the Sky – un film mai puțin complex, dar extrem de dinamic, în care aventurile în văzduh sunt exploatate la maxim și în care Miyazaki se lasă în voia uneia dintre multele sale reinterpretări ale unor repere ale culturii occidentale, al cărei mare admirator este – Laputa, tărâmul mitic al științei (ambivalent redată ca binecuvântare și blestem) din Călătoriile lui Gulliver.

Tonari no Totoro/ My Neighbour Totoro – dacă e să începeți minunata epopee a filmelor lui Hayao Miyazaki, musai să fie acesta, pentru că oferă de toate, și pentru cei mici, și pentru cei mari – creaturi adorabile (Totoro a devenit mascota Studiourilor Ghibli, dar ce ziceți de autobuzul-pisică?), personaje în care ne putem regăsi cu toții, un mesaj cu tâlc și un optimism de care avem mare nevoie.

Majo no takkyûbin/ Kiki’s Delivery Service – într-o perioadă când suntem atât de dependenți de curieri, un film despre o micuță vrăjitoare care, călare pe mătura ei și ajutată de un motan irezistibil, livrează diverse bunuri și face tot felul de fapte bune, nu poate decât să ne meargă și mai mult la suflet.

Kurenai no buta/ Porco Rosso – un film cu o tematică mai matură (exemplu, satira la adresa masculinității bățoase), al cărui protagonist, un pilot cu figură de porc (da, de porc!) din perioada interbelică, trezește zâmbete inițial, pentru ca apoi să lase să răzbată un discret omagiu adus acelui extraordinar aviator și povestitor care a fost Antoine de Saint-Exupéry.

Mononoke-hime/ Princess Mononoke – poate cel mai japonez dintre filmele lui Miyazaki, mai ales prin modul cum utilizează elemente și personaje ale mitologiei naturale nipone, toate în slujba unui mesaj de o perpetuă și tristă actualitate – răul pe care îl facem planetei noastre.

Sen to Chihiro no kamikakushi/ Spirited Away – nestemata coroanei lui Hayao Miyazaki, filmul care i-a adus Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj de animație, un basm desăvârșit în formă și fond despre o fetiță care pătrunde într-un lume magică, populată de creaturi care vor fascina copii și adulți, fără excepție.

Hauru no ugoku shiro/ Howl’s Moving Castle – cu o intrigă asemănătoare cu Spirited Away, această creație impresionează în primul rând prin universul vizual al mecanicii animate (castelul eponim este o încântare în sine), totul pe fundalul unor trimiteri către societatea Imperiului Austro-Ungar la apogeul rafinamentului său.

Gake no ue no Ponyo/ Ponyo – în această splendidă și mai puțin tragică reinterpretare a basmului Micuței Sirene, Miyazaki nu se mai înalță în văzduh, ci se cufundă în adâncul oceanului, cu rezultate emoționante și spectaculoase, punctate de inteligente avertismente ecologice.

Kaze tachinu/ The Wind Rises – ajuns la senectute, maestrul japonez al animației se lasă în voia nostalgiei și compune o biografie romanțată a unui inginer aeronautic japonez din al Doilea Război Mondial, în care se îmbină pasiunea creatorului și orbirea omului de știință, ignorant față de utilizarea nefastă a invențiilor sale, la care se adaugă și o poveste de dragoste frumoasă și tristă.

Dar, pe lângă creațiile lui Hayao Miyazaki, merită explorate și cele ale celuilalt co-fondator al Studiourilor Ghibli, Isao Takahata:

Hotaru no haka/ Grave of the Fireflies – o poveste atât de dureroasă, dar atât de sugestiv spusă, încât, dacă la finalul ei nu aveți ochii umezi, ori aveți probleme cu glandele lacrimale, ori sunteți de piatră.

Omohide poro poro/ Only Yesterday – o tânără își rememorează copilăria, o idee simplă, dar pe care cineastul nipon o pune în scenă cu o grație și o inteligență emoțională deosebite. Fiți atenți la coloana sonoră.

Heisei tanuki gassen ponpoko/ Pom Poko – o fabulă aproape lafontainiană, despre o comunitate de ratoni care luptă cu rechinii imobiliari care vor să le distrugă pădurea; dincolo de faptul că personajele sunt unul mai simpatic decât altul, deoarece tematica este similară cu a multor producții ale lui Miyazaki, acest film merită văzut pentru o foarte interesantă comparație stilistică.

Kaguyahime no monogatari/ The Tale of the Princess Kaguya – un basm care începe precum ale noastre (un copil cu origini nobile și înzestrat cu puteri magice, găsit și crescut de părinți adoptivi simpli și iubitori), dar care nu se lasă în niciun moment încadrat în canoane și care beneficiază de o animație superbă, tocmai pentru că pare atât de simplă în anumite momente.

Chiar acum am aruncat am scris ”Ghibli” în căsuța de căutare de la Netflix și au apărut atâtea titluri pe care nu le-am văzut, încât cred că mă prinde sfârșitul stării de urgență și nu mă voi fi delectat cu toate.

Aveți grijă de voi și priviți filme bune!

Vise cu Paprika

Paprika nu e vreun sortiment de chips-uri, ci un film de animatie japonez, care exploateaza visele oamenilor si cum psihoterapeutii se folosesc de ele.

Intr-un viitor nu foarte indepartat, in Japonia (unde altundeva?), un mecanism asemanator cu un hands free le permite psihiatrilor sa patrunda in visele pacientilor si sa identifice sursele diverselor afectiuni. Numai ca, la un moment dat, un astfel de dispozitiv este furat, iar toti cei care se conecteaza cu un altul isi vad spatiul oniric invadat si capturat de un vis colectiv care le distruge mintea.

Personajul principal este, ca in multe dintre anime-uri, o femeie, psihiatru, filiforma si atragatoare, avand un alter ego virtual in Paprika, o gagica abila in a scormoni prin inconstient, cu o coafura ca a Hertei Muller. Impreuna cu cateva personaje arhetipale (un doctor cam nebun, un geniu obez si un politist grizonant* pe care il trateaza) incearca sa desluseasca terifiantul mister.

Data fiind tema onirica, logica nu e o preocupare prioritara a realizatorilor, Paprika oferind insa enorm la capitolul vizual, fara a avea totusi coloritul fermecator al productiilor lui Hayao Miyazaki.

In timp ce ma desfatam cu imaginile captivante ale filmului, ma gandeam ca, daca as cadea vreodata prada unui astfel de vis malefic, as putea recunoaste cine s-a mai tratat cu mecanismul in chestiune. O superba sticla de whisky cu voluptoase forme feminine blonde mi-ar dansa in poala, pana cand as fi mistuit de flacarile violet ale pasiunii, dupa care voi fi nevoit sa fac un spagat pe doua blocuri vecine, ca sa ma racoresc; inainte ca mintea mea sa se scufunde definitiv in abis, aud o voce galgaita susurandu-mi in ureche: Hahalero, sa o iei razna tu si Dan Voiculescu si toata Antena 1!

Mai mult nu continui, pentru ca numai gandul ca as da de astia si in cele mai intime coltisoare ale psihicului meu, imi provoaca o stare vecina cu nervii. Ia sa va vad, cine face pe Freud cu mine si imi spune cine imi bantuie prin minte :)?

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.