În lumea cinematografiei, Ben Kingsley va rămâne în primul rând asociat cu figura ascetică și bonomă a lui Gandhi, pe care l-a interpretat magistral în filmul eponim, ajutat și de descendența sa indiană.

Dar avatarurile filmografiei sale sunt multe și variate, iar unul care e amuzant de departe de cel al ”Sufletului celui mare” se regăsește și în Sexy Beast.

Și aici Kingsley este chel, este îmbrăcat în alb, este orator convingător.

Însă ce spune și ce face sunt la polul diametral opus.

Pe scurt, este un psihopat înfricoșător, care stârnește disconfort tuturor celorlalte personaje, iar spectactorilor amuzament și disconfort, la rându-le.

Misiunea sa este să călătorească din Albion undeva într-o zonă aridă a Spaniei, pentru a-l readuce în activitate pe un spărgător retras (Ray Winstone), pentru o lucrare deosebită, comandată de un temut mafiot din Londra (Ian McShane).

Trama narativă este a acelorași gangsteri britanici cu care ne-a delectat și Guy Ritchie, dar, dacă regizorul lui Lock Stock and Two Smoking Barrels sau Snatch are un stil ca pe amfetamine, Jonathan Glazier își învăluie producția ca un prelung consum de psihedelice – contururi estompate, vorbe domoale și nu tot timpul coerente, schimbări bruște de dispoziție.

Teoretic, Winstone este protagonistul, deși McShane are partea lui de prim-plan, însă cel care își adjudecă fimul este, fără doar și poate, Ben Kingsley.

Nominalizat la Oscar pentru rol secundar, are aceeași influență în cadrul lui precum un Joe Pesci în Goodfellas sau Heath Ledger în The Dark Knight.

Fără el și fără spurcăciunile pe care le proferează, ca să nu mai zicem de aerul amenințător aproape insuportabil, Sexy Beast n-ar fi nici sexy, nici bestial.

Și tot el dă substanță moralei de fond a filmului.

Tot suportând abuzuri, ajungi să explodezi la un moment dat.

Dar urmele lor o să rămână pe vecie.