Desavarsirea unei tragedii

Acum nu mult timp am avut privilegiul sa vad o punere in scena a Antigonei lui Sofocle in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori de la Craiova si am constatat (din nou) cata universalitate si perenitate a trairilor umane au suprins aceste creatii dramaturgice pe care le numim impropriu antice.

Aceasta senzatie de extatica uimire s-a reactivat la Ilektra, versiunea cinematografica a tragediei lui Euripide, dirijata de un specialist caruia operele vechii Elade i-au fost foarte dragi – Mihalis Kakogiannis.

Electra este un personaj aparte al tragediei antice, pentru ca o regasim la fiecare dintre cei trei mari autori ai perioadei, iar mentalitatile epocii si personalitatea fiecarui scriitor se pot releva din fiecare ipostaza a sa.

Cea de fata, a lui Euripide, o infatiseaza si ca manifest proto-socialist: Electra este maritata cu un taran sarac, dar cu suflet, mare, si, pe langa neostoita sete de razbunare, observam cum descopera si viata de dincolo de zidurile palatului, a oamenilor dintotdeauna, cu truda si comuniunea lor.

In sprijinul acestei idei se observa si o dihotomie stilistica: personajele regale – Electra, Clitemnestra, Egist, Oreste – sunt imbracati teatral si opulent, insa celelalte, precum femeile care compun corul, au un aer atemporal; parca le-am mai vazut in Zorba the Greek sau alte filme si pun ramasag ca se mai pot descoperi in colturi ascunde ale zonelor mai putin turistice ale Greciei.

Aceasta subtila diferenta devine vizibila dupa ce trece socul pe care filmul il declanseaza inca de la inceput. Muzica lui Mikis Theodorakis, montajul si, mai ales, imaginile compuse cu o magica osmoza intre migala si naturalete sunt coplesitoare si, chiar dupa ce te obisnuiesti cu ele, nu inceteaza sa fascineze.

Estetica elaborata de Mihalis Kakogiannis nu stirbeste, insa, cu nimic substanta piesei, care isi urmeaza cursul si dezvaluie acele conflicte morale care ii asigura nemurirea. Intepretarile sunt cele care subjuga vizualul si il fac sa functioneze in acest sens.

In rolul Electrei, Irene Papas este insasi esenta tragismului, asa cum il explica Edith Hamilton in extraordinara carte The Greek Way. Silueta dominanta si interactiunile cu grupul de femei care compun corul realizeaza o superba sinteza intre arta teatrala, asa cum era ea inteleasa in amfiteatre precum cel de la Epidaur, si libertatile pe care le ofera mai tanara arta a cinematografiei.

Desi nu apare decat in doua secvente ale filmului, Aleka Katselli in rolul Clitemnestrei reuseste sa valorifice pe deplin acest ambivalent personaj: odioasa ucigasa a propriului sot si mama indurerata, care n-a uitat cum i-a fost rapita o alta fiica, Ifigenia. Infruntarea dintre cele doua figuri feminine e aidoma a unor doua stihii care se intalnesc si cutremura cerul si pamantul deopotriva.

Mai putin impresionanti sunt Giannis Fertis si Fivos Razi, care ii interpreteaza pe Oreste, respectiv Egist, insa si ei beneficiaza de o confruntare memorabila, compusa cu un veritabil suspans hitchcockian.

Ilektra este sortita a ne demonstra cat de importantele sunt marile opere, mai ales cand intra pe mana unor alti mari artisti.