Tinerețea unui președinte

Până la Donald Trump, președintele american cu un trecut marcant în showbiz era Ronald Reagan, care a cochetat cu actoria până la a intra în politică. Nu adâncesc discuția despre diferența de competență dintre cei doi, pentru că n-are rost.

Pe actualul șef de stat vi-l aduceți probabil aminte din seria The Apprentice, însă câți au avut oare ocazia să îl urmărească pe Reagan jucând într-un film?

Kings Row ne oferă șansă de a-l vedea pe acela care a dat bobârnacul decisiv Uniunii Sovietice în poate cea mai reușită ipostază a sa hollywoodiană.

Pelicula urmărește evoluția unor copii din orășelul american cu același nume, urbe de provincie în care diferențele de clasă socială sunt încă apăsate, moravurile încă supuse unor convenții, iar ororile trecute sub o tăcere respectabilă.

Toate acestea ni se dezvăluie pe măsură ce protagoniștii avansează în vârstă și se lovesc de adevărurile crude ale maturității.

Spun protagoniștii pentru că, deși personajul lui Robert Cummings pare a avea întâietate, cel al lui Ronald Reagan beneficiază de o bucată care îl ridică peste simpla condiție de rol secundar.

Evident, am fost peste medie de atent la orice scenă l-a avut în prim-plan pe fostul președinte american, iar constatarea a fost că, deși nu mustea de talent, știa să joace. Spiritul său locvace, pe care l-a manifestat apoi plenar în timpul congreselor internaționale când spunea bancuri cu ruși, îl ajută aici să construiască un personaj dinamic, dar nu unilateral.

Scenariul îi rezervă o drastică întorsătură psihologică, așa că are ce ronțăi din punt de vedere interpretativ, reușind chiar performanța de a părea mai natural decât Robert Cummings, bonom, dar cu grimase de actor de film mut.

Filmul e un pic neomogen la capitolul coerență narativă, însă, pentru o peliculă a anilor ’40, perioadă de apogeu a producțiilor de studio, Kings Row etalează alte calități surprinzătoare.

Din punct de vedere al montajului, este foarte alert, scenele se succed cu o rapiditate atipică erei respective, iar tranzițiile temporale au loc cu mult stil.

Acest dinamism este jumătate din meritul regizorului Sam Wood (care ne-a mai oferit și Kitty Foyle, în care strălucește Ginger Rigers), nominalizat la Oscar, cealaltă îndreptându-se spre modul cum a condus o distribuție care acoperă un spectru larg, de la actorii-copii la veterani precum Claude Rains (tulburător în întruchiparea celui mai ambiguu personaj al filmului), Charles Coburn, Judith Anderson sau Maria Ouspenskaya.

Mai mult decât orice, Kings Row se remarcă prin îndrăzneala cu care tratează subiectul tulburărilor mintale, nu doar ca manifestări ale celor suferinzi (Louise Gordon și Betty Field au fiecare momente șocante prin veridic), dar și ca efecte asupra celor din jur.

De aceea, merită să închei cu un diagnostic emis de personajul lui Claude Rains, înfricoșător prin familiaritatea pe care o degajă:

But in this modern complicated world, man breaks down under the strain, the bewilderment, disappointment, and disillusionment. He gets lost, goes crazy, commits suicide. I don’t know what’s going to happen to this world in the next hundred years or so, but I can guarantee you life isn’t going to get any simpler. Worry and doubt bring on a bellyache. Mankind’s building up the biggest psychic bellyache in history.